Citeam acum câteva zile o postare pe un grup de traveling, pe care îl şi recomand pe această cale. (vacanțe do it yourself, de pe facebook)
Postarea era de tipul “nimeni-nimic”. Un nene care părea titrat în ale călătoritului s-a trezit să scrie multe cuvinte despre cât de important este să fii aware de tot ce înseamnă călătorit. Exemplul lui făcea referință la dezastrul tsunami-ului de acum 10 ani, de pe 26 Decembrie 2024, cel din Thailanda, unde au murit mai mult de 230.000 de suflete… Citind așa am zis, ce-o vrea și băiatul ăsta? Nu și-a pus niciun link, nu părea că are site, a postat doar 2-3 poze, face și el content pe grup, dezinteresat. Era atât de investit în ce scria încât mă ‘deranja’. Avea și un aer. Era ceva aiurea. Dar nu zice nimeni, are dreptate.. Primejdie e la tot pasul, trebuie să arunci un ochi, ești într-o țară necunoscută până la urmă.
Poate au un context politic ciudat și nu știai, vreo rivalitate între echipe de fotbal, trebuie să fii un pic ‘extra’. Dar nu dus la extrem.
Acum vine și păţania, spectacolul de groază, minutul de groază, poate nici măcar un minut, la care am luat parte.
Se făcea că eram cu camera de filmat la ochi, zona era la Charco de la Laja. Aici se află o piscină naturală, una din sutele de piscine naturale. Se formează la contactul lavei cu oceanul, sunt perfecte de lenevit, te protejează, sau nu, de valuri. Piscina era superbă, curenții oceanului aruncau valuri ocazional, un spectacol vizual minunat. Doar că atunci când veneau curenții cu valuri, aruncau multă apă în piscină. Era o zonă safe, în care nu te trăgea nimic, nicăieri. Acolo, oricât de mare era valul, erai probabil safe. Ca să fiu mai descriptiv, acolo unde nu era safe, curenții veneau cu putere, apa se ridica, şi aveai mari șanse să zbori în ocean. Erai practic ca în mașina de spălat.
O altă particularitate a piscinei asteia, o să pun și poza să vedeți exact la ce mă refer, era că apa venea din 2 părți, nu doar din zona evidentă. Ei. Erau panouri peste tot cu ATENȚIE! Cu unde este zona de safe, zona de curenți şi zona de “n-ai ce căuta”. Arătau pe panouri și momentele în care ai sau nu ai voie să intri în piscină:
Culoare piscină clară, niciun val – 100% safe – green flag
Apă tulbure, spumă pe alocuri – cu mare atenție, și stat în zona verde
Apă agitată, volbură – n-ai ce căuta – surpriză…
Ei, noi eram la cazul 2. Apa se agita ocazional. Să nu vă imaginați că nu se observa când venea un val mare, spre foarte mare. Toată lumea se uita din piscină în larg. Era ‘aware’. Aveai timp să te retragi în zona bună, înainte să te haleasca.
Acum… momentul groazei.
Am văzut că apa s-a agitat, era clar moment de poză. Așteptam să se zdrobească valul de pietre, să prind o poză epică. Doar că în loc să mai fiu atent, am observat că un băiat stătea pe marginea piscinei, la a doua ieșire. A doua ieșire era cumva ne-evidentă… pentru că se afla în zona îndepărtată a oceanului. Te aștepți să vină apa dinspre ocean, nu din spate. Valul era cam cel mai mare pe care l-am văzut… Și a venit……
Eu, cu obiectivul de zoom, aveam prim-plan total.. Eram practic acolo..
A început cu o trozneală în partea din faţă a piscinei, woaa, frumos.. doar că apa urma să se scurgă fix unde stătea băiatul nostru… Cert e că nu am ratat prea multe poze la viața mea.. Dar când am văzut cum l-a luat apa din spate, l-a aruncat în piscină un pic, apoi s-a scurs muntele de apă în afara oceanului cu tot cu el.. Am înlemnit, speriat de moarte și tipat – toate în același timp. Eram cu zoom pe el, era în fața ochilor mei, i-am văzut ultima gură de aer pe car ea luat-o… N-am fost singurul care a tipat. Toți ne-am speriat. Eram destul de sus de la eveniment, dar am ajuns cu încă un domn în câteva secunde să îl ajutăm. Nu sărea nimeni după el, era, în mintea tuturor, sinucidere… dar am zis că poate îl putem ajuta cu ceva. Am urlat la el:
GO OUT, GO OUT, GO OUUT, GO OUT, OUUUUT, OUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUT! Semne disperate să înțeleagă că există zona în care nu sunt curenți. El se afla fix în zona în care te trozneau valurile de pietre. Și îl ridicau valurile, îl aruncau în spate, îl ridicau, îl întorceau. GO OUUUUT, GO OUUT. Urlam câțiva care eram acolo ca nebunii, și îi arătam să se ducă în afara oceanului. Dar nu… Oceanul îi dădea șanse, îl aducea aproape de pietre, fără să-l zdrobească, a crezut că e singura lui scapare și nu ieșea eloc în zona de risc.
Un tip de nicăieri a aruncat vestă de salvare. Scena era înfiorătoare, mai rău decât o pot descrie. Și nu mă impresionez ușor.
Băiatul tot încerca să urce pe pietre, aveam un domn aplecat un pic, să-l apuce, îl țineam strâns de mână, să nu îl tragă și pe el. Căutam și eu pe cineva de care să mă țin, dar n-a fost cazul. Norocul enorm a fost că nu venea niciun val. Apa în zona noastră unde stăteam, sus, era ok. La el… dezastru. (dar se putea și mai rău)
Cu un ultim efort a venit iar un val, l-a aruncat și s-a prins de niște pietre abrazive. Apa se liniștise, 99% a scăpat. Am văzut în ochii lui pupila de om speriat, om care și-a așteptat moartea, și nu-i venea să creadă că a scăpat. Era sleit de puteri. Cu un efort suplimentar, ajutat de reușita succesului, s-a ridicat singur până a ieșit. Nici nu mai știu dacă l-a tras cineva. Știu doar că avea un GoPro la mână care era prins de încheietură și nu putea să îl arunce, că îl încurca.
Băi și a scăpat… a scăpat cu viața. Era toată lumea atât de fericită, parcă am scăpat și noi cu el… Avea un pic de sânge de la încercările de escaladat, dar ceva minor. Ce păţanie… Doamne… Să-i dea Bunuţu’ sănătate și zile, că le avea pe amândouă. Să tragă de ele încă 100 de ani. Mai cu cap.
A trecut momentul critic, s-a pus în cur pe pietre, încă în șoc de la ce s-a întâmplat, dar era safe. Noi, mâna de oameni strânsă acolo, am respirat ușurați și ne-am întors la grupurile noastre. Tipul cu vesta de salvare era sus, la un punct de SOS. Aparent exista o cutie, un kit de salvare. Trebuia să spargi geamul “în caz de urgență”. Aveai acolo o vestă de salvare și probabil și alte lucruri, dar nu am cercetat. Pentru a lua vestă de salvare trebuia să spargi un geam de siguranță. În momentul în care ai spart geamul, se apela instant serviciul 112. Toți vorbeam engleză, niciunul spaniolă. Chiar nu simțeam nevoia să dau declarații la un telefon care e auzit în toată valea. Răul a trecut, erau destui care să explice. (S-au descurcat relativ repede).
Și acum concluzii, ajung și eu ca băiatul cu postarea tsunami-ului, care poate a trecut și el prin mai multe și, mă, o salva informația lui pe cineva de vreo bubă.
Concluzii
Evident că totul nu s-ar fi întâmplat dacă nu intrai în apă. But cmooon, toți am intrat. Toți am cercetat, toți ne-am distrat. Dar înainte să ajungi la piscină, aveai cel puţin 2 panouri, nu mici, în care scria care-i treaba. Aveai și o panglică galbenă care îţi putea sugera, fără un efort intelectual, că au fost zile în care nu aveai voie să intri. Chiar nu ți-a atras nimic atenția din toate astea?
Se vedea de la o poștă că e o zonă periculoasă. Băiatul nu era venit de puțin timp. A intrat în apă o dată cu mine, și sigur era de înainte acolo. A fost martor, în tot timpul ăsta, la valuri mari. Putea să fi văzut naibi unde se duce apa, care-i treaba. Nu poți să stai chiar total dezinteresat într-o zonă de genul. E un risc evident….
Dacă mai cascai ochii un pic vedeai că e o zonă de urgență, un punct SOS. Eu unul nu îl observasem, nu era evident din locația de unde îmi așezasem fundul. Dacă eram informat anterior, sau mai atent, poate îl vedeam și eu. Poate salvam ceva. Poate chiar pe mine… De acum ştiu.
Cert e, că dacă faci ceva mai atipic: intri într-o zonă de risc, ai semn de alunecare de teren, semne de pietre, semn că e zona alunecoasă, semn că drumul e închis, sau faci o poză tâmpită de pe marginea unui vârf de munte (ca mine). Ai naibii grijă! Poţi s-o pățești…
Eram în Elveția, la Tissot Cliff Walk, când mi-am dorit o poză cu o pantă foarte abruptă de scări, pe o bară. Era floare la ureche la câte tâmpenii am făcut și câte poze de genul am făcut, doar că bara m-a alunecat pentru o fracțiune de miime. Am simțit cum mă duc naibi în gol (chiar dacă era doar pentru 1/10000 de secundă). Am zis că aia mi-a fost. Chiar dacă m-am prins imediat cu ambele mâini şi eram ancorat fără nicio problemă. Rişti să te arzi, așa că ai grijă.. Am ținut mereu, când am făcut prostii de genul, mâinile pe chestii cu adevărat ușor de apucat, cu strângere bună, înainte de orice mișcare.
Dacă și băiatul nostru ar fi văzut anunțul cu zona de siguranță, poate ar fi fost într-un risc mai mic. Dacă și băiatul nostru ar fi văzut că valurile alea nu sunt doar de formă, poate n-ar fi ajuns în situația asta. De fapt, sigur nu ar fi ajuns în situația asta… Și vă zic. Era pentru prima dată și pentru mine când văd un astfel de panou. N-am mai văzut nicaieri. Și am mai văzut piscine naturale.
Acum, pentru că m-am întins, revin cu urarea de: aveți grijă! Și să trecem la povestea mai normală.
Pe stânci, view-ul era superbb. Era o zonă de ‘tribună’, unde stătea toată lumea, zona de piscină, unde te bălăceai, și zona de cățărat, unde nu ajungea apa, dar erai cumva în mijlocul oceanului. Vedeai de acolo tot spectacolul. Și, da, era mai superb. Am văzut câțiva curajoși care urcau. Nu m-am lăsat până nu am reușit. (Culmea, nu aveam curaj să intru prin partea joasă, pe unde a căzut băiatul nostru, tocmai că mi se părea periculos, chiar și dacă nu erau valuri).
Am încercat de câteva ori, până am reușit. De coborât era clar mai ușor, că puteai să sari. Era o zonă fără pietre și un pic mai adâncă. Era acolo o tipă care își făcea viața pe pietre și tot sărea și se bălăcea. I-am făcut o grămadă de poze, filme, tot tacâmul. Când o filmam cu drona, un tip în spatele meu a tras cu ochiul. “Wow, I want this video”. Evident am făcut schimb de contacte și cu el și cu tipa în cauză, localnică, cu 15 ani de bălăcit în această piscină. Mi-a zis tipul
” – Mulțumesc!”
” – Whaaaat?” ( îmi zisese că era din Liban, stabilit în Canada. Vorbea spaniola mai bine decât mine și probabil și engleza).
A avut prietenă româncă – obviously, a reţinut 2-3 cuvinte. Am făcut a doua zi grup de WhatsApp, am trimis toți poze de la unul la altul și tare faină e senzația asta de oameni care se unesc prin călătorit. Secta noastră plimbăreață. Am primit tipsuri de la libanezo-canadianul-cu apucături de Spania, ne-a dat o idee de hike pe care o ratam dacă nu ne-o amintea. Taborno. Care a şi fost cel mai mișto hike de pe insulă.
Și ca să închei de tot, din amintiri, în niciun caz mot-a-mot, conversația târzie cu personajul cheie al acestui post, care surprizăăă:
El: – Sunteți români?
Eu: – Nu creed, da. Băi băiatule, prin ce-ai trecut, nu-mi vine să cred.
El: – Da, nu mă așteptam, am crezut că acolo mi-e sfârșitul. Efectiv asta îmi trecea prin cap, că e ultimul moment din viața mea. Mă gândeam că trebuie să lupt, să trag tare că dacă nu ies, nu mai scap cu viață. Când am ieșit a fost momentul de totul sau nimic. Ies sau mor. Am ieșit. Mă gândeam la singurele persoane care știu de mine, 2 prieteni. Știau că mă duc la plajă. Puteau fi ultimele mele cuvinte către ei.
Eu: – Bine că ai scăpat, dar nu ai văzut și tu când ai coborât zona de siguranță? Urlam toți la tine să ieși, că mai rău faci.
El: – N-am văzut absolut nimic, nu știam nimic.
Eu: – E o zonă în care puteai să te duci, unde nu sunt curenți.
El: – A, da? Nu știam.
Eu: – De unde ești, cu ce ocazie ești aici?
El: – Am venit în Spania cu Erasmus, în Valencia, 1 an de zile. Și am zis să fac un trip de 3 zile în Tenerife, să explorez. Și puteam să rămân aici de tot… ce noroc…
Eu: – Venim și noi în Valencia peste vreo 2 săptămâni. Cum e pe acolo? Am auzit numai de catastrofă…
El: – Da, a fost ceva… de n-am cuvinte. Mulți morți, Oameni unii peste alții. O casă avea o mașină în sufragerie, atât de puternică a fost apa. Am fost și eu acolo, voluntar, să ajut. Cât ne-au lăsat autoritățile.. că apoi au zis că e mai bine să se descurce ei, fără alte persoane. Trecuse prea mult timp și era risc biologic. Faceam în fiecare zi o oră jumate – 2 pe sens să ajung să ajut. Toată lumea a ajutat. Era groaznic, mulți morți.. Corupție multă..
Eu: – Ai avut și tu ziua ta, poate a contat undeva și ce ai făcut.
El: – Da chiar mă gândeam că uite cum au murit atâția înecați, puteam fi și eu..
Eu: – Câți ani ai?
El: – 23
Eu: – Ai toată viața înainte, era păcat tare.. Te-ai născut a doua oară, să nu uiti de momentul ăsta vreodată. Te-am văzut acolo cu frica în ochi cum n-am văzut pe nimeni. Bine că ai scăpat. Ți-am văzut pupila mică, ochii speriați.
El: – A da? Nu știu.
Eu: – Da, am fost acolo cu tipul ăla să te ajutăm să ieși, dar te-ai descurcat.
El: – Nu știu cine a fost, nu știu pe nimeni, n-am văzut nimic, eram pe altă planetă. Mulțumesc.
(am simțit că am tras de mulțumesc-ul ăsta, dar eram și eu mândru de mine că am făcut un bine, sau aș fi făcut. Să știe că românii ajută, că suntem cool)
Eu: – Am văzut că ai avut GoPro-ul la mână, și că nu puteai să îl arunci.
El: – Da frate, nu ieșea de pe mână, am vrut să îl arunc din prima secundă, mă încurca la înotat, dar nu am reușit.
Eu: – Și ai filmat ceva?
El (vădit afectat): – Da frate, a filmat tot. Putea să fie ultimul meu film, să-mi filmez moartea. Tu-ți dai seama?
Și cam asta a fost. Sincer m-am gândit să îi cer filmarea, dar am considerat că nu e momentul. Nu putea să iasă ceva bun din treaba asta în afară faptului că a scăpat cu viață. Era suficient.
Poate, dacă o să vezi postarea asta, (deși nu mai știu cum te cheamă, de 23 de ani cu Erasmus, Valencia), o să îmi zici dacă ai păstrat filmarea. De văzut.. nu știu.. doar să nu se mai întâmple la nimeni din lumea asta. Bine ar fi…
Ei și cam atât. Viața e frumoasă, călătoriți, e superb. Totul merită trăit ca și cum ar fi ultima zi. Știu că e imposibil. Dar să ne bucurăm de orice! O să adaug puține poze, strict din această zonă. Reel-urile din dronă le puteți găsi pe Instagram, la secțiunea Tenerifee cu un fulg de nea. Probabil așa o să îl salvez (momentan nu e). Aşa l-am salvat.
Vizionare plăcută a pozelor de aici și de la celelalte tripuri din Tenerifee >>aici<<! Gracias!
Înainte de poze, aş vrea să vedeţi un clip trimis de un localnic, cu o zi în care nu ai ce căuta acolo.
