Când mă gândesc la concediu, printre primele lucruri care îmi vin în minte sunt: poze, pași, soare, arhitectură, lume nouă, peisaje noi.
La poze se subînțelege, am o problemă. Apoi ar fi pașii. Cred că generația noastră preferă pașii în locul relaxării. Explorarea în locul lenevelii. Nu știu câți își doresc statul ăla la plajă, fără să facă nimic, să își relaxeze total creierul. (deși acum, când scriu, sună bine, vreau!)
Nu cred că avem setarea asta din fabrică.
Acum, când zici pași, cam știi că faci minim 10.000, poate 20.000 spre 30.000. Tot ce e peste 30.000 e și mai bine. Dar îi faci la pas, poate un pic mai alert, depinde de mania fiecăruia.
Și totuși, oricâți pași ai face, ai niște limite: dacă plouă cu găleata, dacă e urât, dacă e murdar/noroi, dacă ai obosit. Ai totuși o barieră a confortului pe care nu o depășești. (ok, eu nici pe asta nu o am)
Regulile se schimbă în schimb când mergi în Madeira.
Madeira este o insulă care te transformă din călător în explorator nebun, cu ochii ăia bulbucați, roșii, cu venă plesnită. Este insula care te-a pregătit, te-a anunțat (pe social media, cu toate reclamele ei), că o să ieși din zona ta de confort. Și nu știu ce firmă de advertising au avut, că parcă prost erai dacă îți era bine. Nu, tati. Trebuie să prinzi ploaie, trebuie să o iei prin noroi, trebuie să încerci toate cele 4 anotimpuri în 2-3 ore “hahahahaha-ce tare”. Tu nu ești tristul ăla care se relaxează. Nu ai tati 90 de ani. Tu ești explorator, ești salvamont, băă, auzi? Cristofor Columb pe munte. Bear Grills! Mănânci viermi, gândaci. Dacă nu mănânci gândaci și nu faci focul când te prinde zăpada ești ultimul om, da??
Nebunie totală, unde semnez?
Și să zicem că el (eu) a mai făcut nebunia asta. Să zicem că prin ploaie am mers, pe munte am mai urcat de am plâns. Noroi am avut la scară, vorba aia… Tunari, Ilfov. Cu foamea mă împac, îmi dai o felie de pâine cu pate, mă ține toată ziua. Boschetar îmbrăcat cam exersez zilnic. Rasa noastră de masculi feroce a fost pregătită și, realist, antrenată zilnic pentru situațiile astea.
Mă. Dar, ea (ea). Pe ea cine a pregătit-o? La ele părul se încrețește la prima briză de rouă. Ele au fețele diafane, de fin de aur. Ele au sieste, creme cu arome de puf de pui de îngerași. Petale de unicorni le înconjoară toată ziua. Un gram de praf le rănește și lezează vizual. Ordine, curățenie, puf, lululu, lalala. Program de mese. Băi pe ele cum a reușit Madeira asta să le transforme? Să le zică: “fata mea, aici ești noroi până la gât, aici merge pe ploaie, pe furtuni, anțelegi?” Umiditate 299%, foame, nori, vânt de-ți usucă creierul prin ochi și urechi. Te trezești la 05:00 să iei totul în freză și o să-ți placă. Oo daaa, o să-ți placă.
Păi să vină el (eu) cu propunerea asta de concediu și ajungi ori bătut, ori legat. Te bați singur, te legi singur.
Și iată că totuși concediul s-a planificat în Madeira.
De povestit… de povestit ar trebui pe zile. Tragi de zilele astea de faci într-una cât alții în 7. Evident, exagerez, am avut 10 zile de Madeira, 8 integrale. N-are cum să nu-ți iasă ce îți propui. Aveam vreo 5 trasee/hike-uri pe listă. Doar celebrul Pico de Arieiro – Pico Ruivo ți-ar tăia o zi din cele 8. Restul se pot combina. Dimineața plajă – seara pe traseu, sau dimineața traseu – seara la plajă. Singurul băț în roată ar fi vremea. În funcție de ce poze vrei să faci sau ce locuri vrei să vezi, poți alege ceață, ploaie, vânt, soare.
De exemplu. Cel mai frumos lucru pe care ai putea să îl faci în Madeira e să vezi apusul sau răsăritul la Pico de Arieiro sau Pico Ruivo, sau pe traseul dintre ele. Dar ai mai multe opțiuni de vizionare:
1) Să îl vezi în cea mai senină zi, să n-ai un nor pe cer, de te uiți de sus până la tine acasă în Tunari să vezi ce-ți face planta de la geam.
2) Să stai pe Pico, deasupra norilor, să plutești efectiv pe ei (de dorit)
3) Să prinzi frânturi din răsărit prin dansul norilor, a ceții (inedit)
4) Să-ți blestemi zilele și să-ți bagi, și să-ți scoți, și s-o f.. (vă prindeți voi). Să fie ceață completă, densă, de toate pozele îți ies ca o coală albă A4, orice ai poza, oriunde ai poza, oriunde te-ai uita. Alb total. Ploaie, frig, vânt.
Noi am ales 4, aloo, nu suntem ultimii fătălăi. Am venit la război aici, pe tranșee, potoliți-vă, ce ziceam?
Să vă zic de traseu. (PR1 + PR1.2)
Înainte de toate, ca notă informativă, toate traseele le gasiți pe pagina oficiala a Madeirei. Au pus băieții toate informațiile necesare acolo. Se poate vedea și când un traseu e închis. Tot acolo există și webcam pentru a vedea vremea în timp real. M-am trezit 5 dimineți la rând (la ora 04:00) să văd când se crapă de lumină bună, fără nori. Dacă între 4-5 e senin, șanse bune de zi bună. Cum te prinzi că e senin? Se vede pe webcam un lanț fin de luminițe de la orașul din vale. Ceva de genul (poza luata de pe live webcam):
Cum ziceam, ne-am trezit la 5. 5 dimineața, fără să știm scheme cu webcam-ul, cu ore bune, zile bune. Doar ne-am uitat pe meteo și părea cea mai bună zi din saptamană.. Un pic odihniți, că am avut avion convenabil, relaxați după o noapte de escală la Roma. De ce Roma? V-am povestit >>aici<<.
Dar 5 e 5. Nu poți să pui alarma la 05:00 și să nu ți se facă un pic scârbă. Orice ai face. Și dacă știi că urmează să câștigi la LOTO. Câștigi ca prostul să te trezești tot la 5? Nu.
De ce la 5? Pe internet tot vehiculează panica locului de parcare. Și cam așa și e. Dacă ajungi la 7, e clar că nu vei prinde niciun loc. Asta înseamnă că primul loc de parcare ar fi la 30 minute distanță de traseu/viewpoint, dacă îl prinzi și pe ăla. Tradus în hiking, mai pui încă jumătate de oră de mers după ce vii rupt de pe traseu la întoarcere. Așa că ar trebui să ajungi la un 6:30, chiar mai devreme, ca să poți să parchezi fix unde trebuie. Noi cam așa am ajuns, la 6:10. La 6:30 nu cred că mai era nimic. Te oprește poliția din timp, nu te lasă să mai intri chiar până la capăt. E dezastru cu câți oameni sunt, plin ochi. Dacă nu vă opreşte poliţia, aş zice că sigur prindeţi loc. Dar nu garantez. Se parchează pe ambele părţi, evident. (la 06:00 nu este aşa de evident pentru toată lumea, am văzut păţiţi).
De avut în vedere că 6:10 e ora în condiția în care răsăritul era pe la 7:20. (în Aprilie, cumva în sezonul mai puţin populat)
Așa, ajunși. Fresh. Now what? Noi chiar plecăm pe 2 grade pe vântul ăsta? No fucking way. Deja eram sceptici. Dar ce să-i faci. Toată campania de atac era amuzantă când o vedeai pe Instagram. Când ajungi aici, nu prea mai merge. Dar haida. Am dat o gălăgie de bani pe bocanci, geci, pantaloni, poncho-uri. Lanternă aveam deja, n-a fost nevoie să cumpărăm. Lanternă? Ah, căcat, lanterna… Stă bine sub pat, acasă.
Și bezna e beznă. Traseul traseu. Mai mergem? Avem telefoane, cum să nu mergem. Dacă întrebi un cercetaș, ești minim idiot să n-ai o frontală pe cap. Dar cum nu știam portugheza, nu ne-am făcut probleme, n-am întrebat. Și am luat-o… la pas… cu telefonul… cu lanterna de la Samsung. Apropo, Samsung bate Iphone, ca de obicei. Erau câteva locuri minunate de văzut răsăritul. Dar ce răsărit să vezi pe ceață și ploaie și furtună? Bine că am renunțat la idee, că mai stăteam ca proștii 1 oră degeaba..
2 pinguini în poncho. Eu cu 2 geci pe mine, ea cu 3 geci. La început frig, apoi, hai că nu e așa rău. După 30 de minute a început și lumina să iasă, am renunțat și la telefoane, vedeam în sfârșit pe unde mergem. Mai rămânea un singur impediment. Se mai potolește naibii vântul ăsta?
Prindeai porțiuni în care era acoperit, dar și porțiuni în care zburai cu totul. De frumos, era… ceață. Foarte mult am mers fără să vedem nimic. Dar cumva interesant. Când mai mergem noi pe munte, pe ploaie, pe vânt? Ne-a plăcut. E bine să nu ai experientă, te bucuri altfel de traseu.
Abia după vreo oră au început să iasă niște munți. Chiar frumos. Norii aveau o viteză fenomenală. Mergeai efectiv prin ei. Am ridicat un pic drona, am trecut prin ei, s-a plâns de vânt, dar a scăpat cu viață. Drona mai mult am ridicat-o ca să ne odihnim picioarele fără să se prindă lumea că nu avem condiție fizică. Pe acest drum de mori, unii oameni merg la pas grăbit, alții chiar aleargă. În tricou și pantaloni scurți. Loviti la cap.
Când e vremea proastă este foarte pustiu traseul. Le convine… Când e vremea bună… tot traseul e o coloană de oameni, de câțiva km… Nu ai cum să alergi.
Ataşat câteva poze şi GIF-uri infromative, în niciun caz calitative (nu prea am făcut poze cu camera având în vedere minunata vreme).
Scări, scări, scări, scări, scări, scări, scări, scări
După încă vreo oră de scări, scări, scări și iar scări, am ajuns la scări. Am luat-o pe scări, am făcut stânga la scări și am văzut, lângă scări, ultimul indicator către destinație. PR 1.1, în câteva sute de metri (de scări). Gustul victoriei era aproape, cu arome de foame și oboseală… și scări. Am ajuns. O ceață de toată frumusețea. Dar altfel stai la înălțime să o privești.
Dar pentru că lucrurile bune se întâmplă fix atunci când nu te aștepți, s-au pornit la drum un pic norii și au dat drumul la soare. Într-un curcubeu pe care nu l-am mai văzut până acum. O bijuterie. Soarele era fix în spate, eu la mijloc, și curcubeul sub. (3 puncte coliniare voiam să zic). Eram practic umbra din mijlocul lui. Magic! Am citit în niște cărți de fotografie fenomenul, care avea nevoie de mult planning, condiții prielnice, noroc.
Ei, uite că l-am prins eu, fără să vreau. Răsplata scărilor. Am tras câteva poze, 2-3 filmulețe. Am stat să mă și bucur de el. Și noi, fotografii, știm când să ne bucurăm de moment, nu trăim doar prin obiectiv, ok?
După ce am simțit că m-am încărcat suficient cu energie, am mers și ultimii 10 metri până la vârf. Am trântit rucsacul jos, am scos 2 bijuterii de sandvișuri și am pornit o câmpenească, pe piatră, pe ceață, pe vânt, la Pico Ruivo. A meritat? Realist? Da. E fun. Dacă n-ai experiența traseelor, e interesant. A fost greu? Mediu. Pentru ne-condiția mea fizică a fost ok. E și o mișcare pe care o tolerez, efortul de a urca e plăcut. Am văzut și oameni sub nivelul meu de pregătire care și-au blestemat zilele, dar care au reușit. Cu pauze, foarte multe pauze. Era o domnișoară, (nu știu cum să fiu politically correct, – mai pregătită de frig să-i zic așa, cu niște glezne impresionante, la ce reușeau să facă, înțelegeți voi), pe care am depășit-o la dus, și am revăzut-o la întors, destul de aproape de finish. Bine tu! Mai ai și înapoi! Sau poate nu.
Traseul și unghiurile de atac
Se poate face circular (dus-întors), sau doar o direcție. (te lasă autocarul într-o parte, te ia din cealaltă, sau iei taxiul). Se poate face și lungit, pe distanțe foarte mari. Se poate și campa pe undeva, că am văzut câțiva oameni cu corturi. Toate opțiunile.
Și cum ziceam, circular. Tot ce am luat la dus, o luam la întors. Și chiar am… luat-o… Iar scări frățicăăă.. Pauza de la vârf a durat un pic, am mestecat sandvișurile și am plecat. Fix de acolo, la câteva sute de metri înapoi e o cabană (unde se termină PR1 și începe PR1.1). Acolo e prima toaletă de pe traseu.. Chiar… mare jale cu toaletele… N-ai ce să faci tot traseul… Când plouă și e furtună, e ok, că nu sunt oameni. Dar când e soare… la fiecare secundă trece cineva pe lângă tine. Cum faci? Te descurci, sau… te ții.
Așa, ne-am rezolvat la toaletă la cabană, am băut o bere locală, tare bine a fost. Ne-am hodihnit picioarele pe băncile din interior, la căldură. N-am mai fi plecat. Dar trebuie.
Revenim, circular. Tot ce am luat la dus, o luam la întors… Vremea la fel de proastă. Ne-am bucurat un pic și de necazul altora. Nu puteam noi să avem ghinionul ăsta de dimineață, și toată lumea să vină cu o oră – două mai târziu să vadă impecabil totul. Cedam psihic. A fost urât toată ziua <3 . Ba chiar, parcă s-a mai urâțit un pic. Noi am văzut totuși niște munți la Pico Ruivo. Restul nu știu ce să zic… Dar lasă, să vadă lumea, că noi oricum mai venim o dată.
Pe drumul de întors, mai greu ca la dus, aveam mai mult de urcat decât prevede legea. Pauzele au fost mai dese. Cumva ne-am făcut un șir indian de oameni la fel de bine pregătiți. Primul care făcea pauză bloca toată coloana. Coloana nu se supăra deloc!
Cine era în față se scuza politicos și insista să treci pe lângă el. Cine era în spate zicea că chiar nu e cazul. Toată lumea râdea, printre gâfâituri.
“FSsssssssssssss”
Am mai depășit și noi, am mai fost depășiți. Câțiva erau atât de nervoși că nu puteau să alerge de noi. Dar aleargă, donle, în altă parte, că uite câta e muntele. Noi ne-am bucurat de experiență și traseu. La celebrul Stairway to Heaven ne-am întâlnit cu niște ciudățenii de animale, un soi de bibilici portugheze. Curioase foc și prietenoase. Un arab tânăr, cu barbă lungă deasă, foarte serios la prima vedere, îmi făcea cu mâna. Eu, am luat din seriozitatea lui și m-am făcut că nu știu ce vrea.
Îmi face un semn, el să o ia pe o parte, eu pe cealaltă, să-i dăm în cap la bibilică și să o punem pe grătar. Totul mimat. Toată ziua respectivă n-am avut decât mima lui în față și sunetul scos “Fsssssssssssssssssssss” împreună cu mâinile lui învârtind niște souvlaki pe grătar. Genial. Am furat toată povestea și am spus-o mai departe. Dacă citești, domnu’ meu, nu-ți dau drepturi de autor, deși meriți. Dau o bibilică românească la grătar în schimb, “fsssssssssssss”.
Fin.
Și cam atât cu traseul. Am ajuns cu greu sănătoși în capăt. Traseu de greutate medie spre grea. Se poate face, cum ziceam. Recomand! Trebuie un pic de efort și în concediu, nu se poate totul să fie frumos. Partea bună e ca începi de la 6 dimineața, la 12-1-2 ești înapoi și mai ai jumate de zi. Se poate sta la plaja. Nu puțini am văzut pe plajă în bocanci. După muncă și rasplată. Și la cât de bun e ponchoul, să vezi ce bun e poncho-ul după traseu. Mai că mi s-a facut un dor de ducă, înapoi in Portugalia.
Cât despre alte activități din Madeira, mai împart un pic textul, că înnebuniți să citiți totul dintr-un foc, și e păcat. Continuăm aici cu Madeira partea a doua și aici cu Azore. (încă nu e gata)
După cum v-am obişnuit, ataşez galeria completă de imagini. Era şi păcat să nu. O voi ataşa şi în Madeira partea a doua, dacă vreţi să săriţi direct acolo. Click pe imagini pentru zoom+in, click iar pentru zoom-out.
