Adevărul e că am citit câteva cărți de fotografie, și era o întrebare de genul: care sunt calitățile care trebuie să întrunească o poză ca să fie bună. Pe lângă compoziție, cum a fost făcută, se punea problema și contextului. Poți să faci tu o poză foarte bună cu o cameră de ultimă generație, dar dacă nu are legătură cu nimic s-ar putea să fie irelevantă. Chiar dacă se respectă reguli, câteva tehnici, dacă nu înseamnă nimic poza în sine, poate fi mai puțin relevantă.
Prin context, ar putea fi și perioada fotografiei. În fotojurnalism/reportaj este clar, pozele au legătură, în marea lor majoritate, cu o perioadă anume. Meciul de fotbal se joacă azi, relevante sunt pozele azi/mâine/poimâine.
Războiul din Ucraina se întâmplă acum, pozele sunt mai relevante acum.
Afară ninge acum, lumea este interesată acum.
De cele mai multe ori editarea durează. Din păcate nu pot edita pozele când îmi doresc. Așa-i când ai job, surpriză. Nu de puține ori se întâmplă ca pozele să le fac într-un anotimp, iar postările de pe Instagram să apară cândva, mult după. De exemplu, am editat pozele din Dublin, din 27 octombrie, și abia la sfârșitul lui februarie am avut timp să le pun pe toate pe Instagram.
Pozele din Santorini din iunie 2024 nici acum nu le-am editat. Ca să nu mai zic de pozele din Paris din 2023, aproape că am și uitat de ele. De pozele din Veneția 2022, ehe, nici măcar nu îmi mai fac gânduri că mă apuc…
E și stilul meu, de a face multe poze. Deși e relativ. Sunt fotografi care fac o poză/zi, nu mai mult. Ai făcut-o, oriunde ai fi, restul timpului bagi camera în buzunar. Dacă ai găsit o muscă interesantă și ai făcut poza la ea, poate să vină și extratereștrii, că nu mai ai voie la o a doua.
Alți fotografi, cum ar fi în fotografia de eveniment sau natură, nu au acest lux. Trebuie să iei foarte multe cadre la o pasăre în mișcare, totul este imprevizibil.
Dar am ajuns de la context la cu totul altceva.
Cert e că am reușit și decis să fac și eu o tură foto în București, și să o editez în 24 de ore. Să văd dacă se poate. Și s-a putut.
De unde nebunia asta? Păi a nins în București și, mai important, eram și eu tot în București. Match made in heaven!
Ora e 06:50. Treaz eram de ceva vreme. Aveam așa un gând să mă duc să fac poze, de mult îmi doream să prind o zăpadă într-un oraș. Nu conta unde, dar Bucureștiul era perfect pentru așa ceva. Mai aveam câte ceva de făcut, așa că nu eram sigur că pot pleca. M-am fâțâit prin casă, s-a făcut 7:30 și am decis, gata, merg!
Am luat autobuzul de Tunari (cu mașina am zis să nu risc să rămân înzăpezit, tracțiunea spate nu ajută). Pe Waze părea destul de liber. Norocul e că și școlile sunt în vacanță. Dacă pleci cu autobuzul la 7 din Tunari, la 8:30 ajungi în Pipera, la 9 în Unirii. Aș fi luat-o razna.
Deci, mă uit pe program, 8:11 e primul autobuz. Cu el m-am dus. Ora era devreme. Mai ales că era vacanță. Străzile destul de libere. La cum e de obicei, erau chiar pustii.
Soarele era treaz de puțină vreme. Lucrurile erau matinale total. Nedezmeticite. Zăpada abundentă!
Erau doar oameni care își deszăpezeau mașinile. Dar nu neapărat supărați de efort. A fost o surpriză plăcută pentru toată lumea. Da, nu e plăcut să te chinui să dai munți de zăpadă ca să scoți mașina din parcare, dar e și frumos. Superb de-a dreptul, de fapt! Probabil câțiva o să înjure când citesc.
Ninsoarea se oprise de 10-20 de minute, totul era de un alb imaculat. Strălucea zăpada în razele de dimineață, cum ar zice Rihanna: Shine bright like a dimooond. (şainlaicădaimonindăskai)
La autobuz am luat locul din față, de lângă șofer. Am luat la bibilit camera. Tocmai mă întorsesem din Bari și am observat că obiectivul meu de zoom s-a cam prăpădit, 70-200L de la Canon. Nu am plâns, dar nici mult nu mai aveam. Se pare că și aici nu funcționează… Ies pozele neclare. Nici nu vreau să mă gândesc cât costă reparatul… dar ce să faci… pasiunea e pasiune. Era obiectivul meu preferat… Îl foloseam mereu la fotografia de stradă. Nu văd un obiectiv mai potrivit (pentru stilul meu cel puțin).
Cu siguranță îl voi repara, sau poate voi face un upgrade la 70-200le mirrorless. Cam greu, că nu am 3000 de euro la saltea… Și am zis că nu mai investesc în fotografie, decât dacă fac evenimente. 4-5 nunți și aia e. Dar să fie nunți…
Muncești de îți sar capacele pentru 2-3 obiective, ca să te trezești că se strică în câțiva ani. Muncă multă în fotografie donle, noroc că e pasiune…
Șoferul se uita așa dubios, la ce naiba fac poze cu măgăoaia aia, dar părea că îi e aiurea să întrebe. În autobuz cald, am prins un pic de trafic la rond la OMV, dar era perfect să mă uit la trecători. Cum se chinuiau cu adevărat fericiți să meargă prin zăpadă. Câțiva își blestemau zilele, se vedea pe fața lor, dar formau minoritatea. Erau oameni îmbujorați cu zâmbetul până la urechi. Fără frica de nămeți. Cu siguranță mulți n-am mai văzut zăpada așa, de foarte mult timp. Nu e același lucru să vezi zăpada în Elveția/Austria față de cea de la tine de acasă. Mnah, efectiv îmi place iarna, e clar.
În mers se mai arunca niște zăpadă de la mașinile din față, autobuzul scârțâia ocazional din ștergătoare. O liniște perfectă, ca de studio muzical în concediu. Absoarbe zăpada tot. Cu siguranță va trece o stare, o emoție, când vă gândiți la: “liniștea iernii“. Pe mine da.
Ajunși în stație, dau bineţe șoferului, așa e când îl iei din capăt de linie, când vii de la țară la oraș.
Fuguța repede la Pipera, să prind metroul. Cobor, vine repede. Dar unde să cobor? Să merg de la Victoriei până la Unirii? Dar ce să și pozez? Sunt câteva case drăguțe, dar sunt între Victoriei spre Herăstrău. Timp nu aveam prea mult, eram contra-cronometru. 2 ore maxim.
Cea mai bună tură am zis că o să fie de la Universitate spre Centrul Vechi. Să prind CEC-ul, și poate câteva mese înzăpezite și terase închise. Vreo statuie din Universitate, câțiva oameni fix acolo. Apoi să o iau în sus spre Cișmigiu, iar din Cișmigiu la Romană (via Ateneu) și acasă.
Zis și făcut.
Am coborât la Universitate, zăpada era superbă și aici. Oh ce bine! Teama era că, dintr-un exces de zel, cineva avea să curețe tot. Teama nefondată. Suntem în România, c’mon. Și de ce să strângi bijuteria asta? Iei aurul de pe jos și unde-l duci?
La Universitate nu erau așa multe poteci. Lumea încă se bătea cu nămeții. Trotinetele electrice erau perfecte. Au strâns atâta zăpadă pe ele încât te gândești dacă o să mai plece vreodată. Of, ce frumos e, de nu s-ar topi nimic, tare bine ar fi. Ok, și să nu se murdărească… știm toți cum e cu praful…
Ultima încercare să folosesc 70-200le, zoom-ul. Fail total. Caut un loc adăpostit, și mi-am făcut curaj să scot artileria grea. Obiectivul principal de evenimente.
Cea mai bună lentilă pe care o am în dotare, și cea mai scumpă. Da-o-n spanac! De aia am cumpărat-o. Să o scot în zăpadă, în umezeală. N-are ce să pățească. Am luat de la SH câteva obiective și nici că am avut grijă de ele și n-au nimic. De asta o să am grijă, mai e și în garanție, hai tati, rupe tot!
Încep cu niște poze statice. Găsesc câteva scaune, o terasă cu totul sub 30 de cm sub zăpadă. Superb! Pe fundal un turist îmi face cu mâna. Era prea dimineață să socializez, plus că părea pierdut în spațiu, sigur nu mai scăpam de el. :))
Termin cu scaunele, prind și Biserica Sfântul Nicolae sub zăpadă. Amuzant e că în urmă cu câteva zile eram chiar la moaștele Sfântului Nicolae, din Bari. Nu că aș face eu turism religios, așa s-a nimerit. Nu am reușit să prind unghi prea bun, prea multe mașini, prea multe cabluri. N-am simțit să continui cu biserica. Plus că o simt cam rusească așa, nu știu de ce. O să mai iau date despre ea, poate prind vreun botez/cununie ceva aici. Îl prind eu pe taica Popa.
După biserică o iau în sus, spre Banca Națională/Marmarosh. Pe drum, un om de zăpadă simpatic, genial, își face apariția. Nu pot să-mi imaginez cine l-a făcut așa frumușel. Cu morcovei ca mânuțe, un căpăcel de căscuță. Of, mânca-l-ar tata. M-am pus în genunchi în fața lui și țaac-paac, pozaaa. Lumea se uita ciudat când trecea pe lângă mine, că era foarte mic și nu se vedea. Dar când treceau, zâmbeau și ei. Deasupra omului de zăpadă, țurțuri. O artilerie de cuțite de gheață, atintite spre oameni. Să sperăm că se dezăpezesc înainte să omoare pe cineva. Direct sita tatii. N-ai cum… Partea nașpa e că sunt mici și șansele sunt să nu te omoare din prima :)). Partea bună e că… sunt de gheață și poate se topesc. Curge mai repede sângele. Macabru. Dar macabru poate și fi dacă pică. Ei, aia e, să caște lumea ochii.
Mergem mai departe. O doamnă la 40 de ani dădea cu lopata zăpada, un domn, în fața ei, arunca cu sare. O întreb:
– S-au terminat bărbații, doamnă?
– Nu s-au terminat, că mie-mi place! Și zâmbește frumos.
Drăguț. Bravo…
Mai departe, continui pe Victoriei. Trec rapid de Marmarosh, erau doar mașini urâte și oameni neprietenoși, nu mi-a plăcut. Pe Victoriei o cucoană țipa la niște muncitori:
– Da cine să dea zăpada, eu? Am dat deja juma’ de stradă. Voi ce faceți? Ia să-l întrebăm pe domnu’ fotograf unde arată mai bine.
– Haha, doamnă, eu doar pozez, nu judec. Stânga!
Am râs și aici și am ajuns la CEC. Frumosul Palat al CEC-ului. Cum să nu-i faci poze… Nu prea am fost pe vibe cu el. Mă încurcau niște lucrări, aveam eu o idee genială de poză, dar nu aveam zoom. Of! Obiectivul meu… de ce m-ai părăsit?
Trebuia să lucrez cu ce am. Am prins o panglică în mână, i-am dat un unghi, hai că-mi place. Mai aproape, mai departe. Cam greu cu oamenii, dar ne ajutăm și de ei.
Cât să și stai la CEC? 50 de poze mai târziu, urc un pic spre Stavropoleos. Aici era șantier total. 4 muncitori dădeau zăpada de pe clădire. I-am prins în poză. Jos era un dirijor, din păcate nu mai știu cum îl cheamă, că țipau la el ăia de sus. O să-i zicem domnu’ Virgil.
– Domnu’ Virgiiil, trece cineva?
– Nu, băieți, dați totu’ jos.
Eu cu poza, țac-țac-țac.
– Domnu’ Virgil, zi-i lu’ ăla să nu ne facă poze. Ce vrea?
Eu mă uit la domnu’ Virgil, domnu’ Virgil la mine, eu la domnu’ Virgil:
– Domnu’ Virgil, e dreptul meu. Și dau din umeri.
– E clădire istorică, ce să-i fac?
– Da să nu-mi facă mie poze, că nu vreau!
– Domnu’ Virgil, am dreptu’ să-i fac și lui poză. Dar nu-i fac, nu vreau să-l supăr.
Domnu’ Virgil, fericit că a aplanat conflictul din start:
– Nu-ți face poze, i-auzi ce zice domnu’.
Mai schimbăm câteva vorbe, îmi zice să avem toți grijă la țurțuri, că e dezastru. Zicea asta la toți oamenii care treceau pe lângă ei:
– Aveți grijă în sus!
Turiștii dau din cap, că nu înțeleg.
– Domnu’ Virgil, nu-s români.
Domnu’ Virgil:
– Hai că mă doare mâna la câtă engleză am vorbit azi. Zi-le și tu.
Le zic, râdem, zâmbim, îmi urează succes la poze toată lumea.
Și drumul continuă, abia a început. Dar dacă v-aș povesti câte peripeții s-au întâmplat în 2 ore, v-aș ține aici și pe voi tot atâta.
Am vorbit cu moși curioși, cu domni care dădeau zăpada la restaurante, cu alți fotografi. Pe Lipscani, un Trabant înzăpezit se chinuia să iasă din nămeți.
– Ați condus vreodată un Trabant?
– Eheee, prima mea mașină, la 18 ani, în 1995. Ce mașini…
– Haha, o luai pe sus, și noi la Brăila făceam glume cu ele, le mutam din parcare.
– Daa, 600 de kg, o lua vântu’ pe stradă. Alte vremuri.
În Cișmigiu o doamnă mi-a furat porumbeii, că le dădea să mănânce și eu mă chinuia la ceva. Nu ne-am certat, vă dați seama.
Ei și haideți să pun și poze, că vorba lungă, sărăcia omului. Și să sperăm că mai prindem zăpezi ca acum, că tare frumos e!
