Mai notabil decât drumul cu ferry de 4.5 ore – 5 a fost drumul de 2 ore, a 3a zi după scripturi. (în El Nido versetu 1, după Coron)
Dacă cu 2 zile în urmă se întâmpla lungul nostru traseu (ferry Coron – El nido, povestit aici), ajunși la destinație, aveam în fiecare zi Island Hopping în El Nido. Realist, nu aveai cum să nu faci tururile astea, având în vedere ce peisaje aveai să vezi.. Totul este de-a dreptul superb, cum nicio țară nu a fost până acum. (în afară de Grecia, ok, dar cine să și ajungă la nivelul Greciei)
Orice plajă la care ajungeai cu tururile organizate erau geniale. Mici frânturi de paradis aruncate, casual, în ocean. A aruncat, din Ceruri, Bunutu cu zarurile și a dat 6-6 în toată zona asta de Palawan. Orice insulă era un 6-6. Deci, da, 3 zile de bărci.
În Coron am mers cu tur privat în fiecare zi, în Palawan era diferența mult prea mare (financiar). Era de 3 ori mai scump decât în Coron, și de 5 ori mai scump decât un tur în grup. A fost un pic de dezorganizare, dar nu se justifica diferența.
Prima zi
Ok, în prima zi am văzut locuri superbe, nu credeam că o să ne mai surprindă ceva după Coron, dar iată, se poate. Snorkel top, plaje top, lagune, surpriză, top! Of, nu se mai termină bijuteriile astea din Filipine. Marea a fost şi ea destul de liniștită, a decurs ziua exemplar. După tur am găsit un restarurant frumos, când ne-am întors, ne-am super-mega ghiftuit. Am simțit un gust ciudat la doner-ul de vită, al meu era rece, a lui Tibi, celălalt doner-ist al grupului, era cald.
N-am băgat de seamă atunci. Oh, ce greșeală.
A doua zi
A doua zi, o luăm de la capăt. Island hoping, tour C. Iar nu credeam că o să ne mai poată impresiona ceva, iar ne-am luat, din fericire, o mare şi regală, ţeapăă! Dar nu despre asta este vorba acum.
Palawan are 4 tururi, noi voiam să facem 3 din ele.
Deci a doua zi, tur C, gașcă nouă, barcă nouă, haida. Eu m-am simțit un pic ciudat de dimineață, nu eram în “apele” mele.
Prima oprire avea să se întâmple după o oră jumătate de mers cu barca. Nu mi-a surâs, nu m-a deranjat. Am mai fost și ieri, e bine și azi.
Oprim la o plajă superbă – Serenity beach? Naiba știe, toate erau superbe. Stăm 30 de minute, hai înapoi pe barcă.
Apa începe să se miște un pic cam aiurea, nu-mi place. Următoarea oprire era la snorkeling, la o epavă de după războiul mondial. Am oprit, am intrat în apă direct, n-am mai așteptat instrucțiuni. Îmi era răuț.
Iau ochelarii, mă uit în apă. Mai văzusem epave cu câteva zile în urmă din fix din același război mondial, în Coron, dar da, era frumușel. Trebuia să dau raportul la fete, dacă merita sau nu. Fetele de când au văzut șerpi în apă (veninoși), au zis că intră doar la ‘necaz’. :))
Urc în barcă:
-Mă, e frumos, dar nu sunt pești ca în Coron și nici apa ca mai devreme. Merită să intrați, doar că ciupește în draci apa. (era ceva plancton care ciupea)
-Hai că ne mai gândim.
-Voi gândiți-vă, că eu mă duc în fața bărcii, cred că am o treabă. Nu mă simt prea bine.
Nu au durat 10 secunde și deja eram în genunchi. Țineți bine minte – eram opriți la snorkeling, și noi și ceilalți 16 turiști.
Eu finuț, fac o analiză rapidă a situației. Deci snorkeling, da?
Mă duc la scara de urcare în barcă, aveam practic 2 opţiuni:
option a) să intre toată lumea în voma mea, sau
option b) vomit în partea stângă, unde nu intră nimeni. Alegerea era ușoară.
B, B, B, B, bee, I choose B
Fix înainte să pornesc lucrarea, în partea stângă a bărcii, 6 oameni, fix sub mine. Oh, nu, vai mama, nu!
Gonesc, cu gura deja plină până la refuz, în genunchi, în partea dreaptă, la scară. NIMENI aici!! Avem un câștigător. Nu că s-ar mai fi schimbat ceva….
B, b, b, b, b
Nu am de ce să mint, sau să exagerez, dar în viața mea nu cred că am pocnit așa. Nu era nici prima oară, nici a doua, nici a noua, în care am “etalat” meniul. Știam foarte bine exercițiul. Dar, Doamne ferește, atâta mâncare, atâtea lichide, aolicăăă. În viața meu… Am pornit, și iar, nu exagerez, fix ca un hidrant de pompieri, la o presiune, dacă nu la fel, un pic peste.
Atâta presiune și volum, dacă mă vedea Charles Xavier, mă lua la el la școală. Un pic m-am și speriat de cât iese din mine..
Dar mai important.. Vă aduceți aminte? Eram opriți la snorkeling!
Caviar & champagne << snorkeling & “detoxing”
Episodul de “eliberare” a durat cam 4 sesiuni de concert, sesiuni destul de cantitative. În stânga bărcii , cei 6 veneau să urce . Rapid s-au prins, le-am făcut semne. Au analizat iute şi au înțeles că mai merge stat în apă. Unul dintre co-naufragi chiar mi-a zis, țipând, să stau liniștit, că la oprirea anterioară asta a făcut și el. Drăguț din partea lui că m-a mințit așa.
Suzie
Dar of, Suzie!! O să-i zic Suzie. Suzie era o persoană un pic, mare. Și când zic mare, nu e body shaming, e o realitate.. Fata mea era obeză grad mare. Cumva încă în putere şi energică, pentru că era tânără.
Ei. Și Suzie făcea snorkeling. Cumva toți oamenii din apă au realizat că se întâmpla ceva, pentru că bancuri de pești migrau spre… well.. spre mine.. Father of all Dragons.
Da, și Suzie era cu capul în apă, ce să vezi, făcea snorkeling. Și cum făcea snorkeling s-a gândit să vină spre barcă. Off… dar ca să mai aduc un “layer” la acest tort:
Barca avea 12m lungime, minim 6 lățime. În jurul bărcii , peste tot, erau bucăți din mine. Da, vomă. 60mp de vomă. Cât vedeai cu ochii.
Suzie era în mijlocul ei. Și Suzie nu știa ce sunt bucățile alea, s-a uitat impresionată, spre noi. Foarte fericită, curioasă, entuziastă, zâmbitoaree: “Hei, ce sunt astea??”
Cineva i-a zis.
Săraca! Doamne când a aflat.. Ce reacție. Îi venea și ei să vomite. Reflux gastric in-stant. Nu știa cum să scape mai repede. A văzut scara, singura ei salvare. Doar că la scară a văzut și sursa “deliciului acvativ”. N-a vrut să vină chiar în epicentru, vă dați seama..
A fost un moment, de doamne ferește! A sărit Suzie a mea pe lateralul bărcii, s-a cocoțat ca un Tarzan de 200 de kg și a scăpat. Plină de… apa mării. Of Suzie. I’m sorry.
Cine dracu să mai și vorbească cu mine.. Lumea a înțeles, dar n-a fost încântată. Mai puțin cea din barcă. Toți cei care nu știau să înoate sau n-avea chef de snorkeling au avut parte de show-ul vieții lor, mai ales că absolut toți peștii din Oceanul Pacific erau sub noi, sub barcă.
Aveam și o doctoriță cu noi, un pic cam băgăcioasă, dar foarte drăguță. Și-a dat un pic interesul și mi-a spus ce aveam să fac, pentru a-mi reveni. Eu știam deja, dar de lăudat gestul.
I come in.. peace..
După acest episod de care cred că toată lumea îşi dorea să uite cât de curând, am mai avut câteva opriri, în niște locuri superbe. Dar nu despre asta e vorba, nu?
Am mai reușit, cu ceva resurse interne, să vomit încă o dată, de data asta la o margine de plajă, într-un loc părăsit. Locul părăsit am realizat, destul de repede, că era “casa” băștinașilor de pe insulă. Am vomat pe niște scări care păreau că nu duc nicăieri, dar nicăieri-ul ăsta avea un hamac , niște băuturi, și niște cutii cu mâncare, la 20 de m de mine. La 50 de m amonte era o căsuță din lemn. Foarte sărăcăcioasă, dar mai mult ca sigur își făceau treaba cu ea.
Zonă de-a dreptul senzațională, doar că senzația mea nu era una bună.
Și cam atât a fost cu a doua experiență ne-pozitivă cu barca din Filipine. Am renunțat la al 3lea tur, pe lângă faptul că mi-a fost rău toată ziua, cu febră, frisoane, stări de leșin, de la acel doner împuțit și de la acea barcă. Nici ceilalți nu mai aveau chef de bărci. Enough is enough.
Dar să nu credeți că asta a fost ultima pățanie. Poze? Doar din dronă.. răul de mişcare mi-a pus pe pauză toată fotografia. Nu se pupă.