M-am mai plâns eu, pe parcurs, de părerile influenkerilor despre anumite locuri și destinații. Majoritatea dintre ei prezintă lucrurile doar dintr-o anumită perspectivă, aia profitabilă. La fel ca știrile de la RTV.
Cred că așa am ajuns și noi să dăm peste Tatak Balabac. Zona Balabac era pe listă, dar nu știam neapărat dacă vom sta la Tatak. (insula Bancalan)
Pe hârtie, pe online, pe Instagram, totul era impecabil. Notă foarte mare, 5 din 5 aproape, din câteva review-uri. Nu multe, dar scrise bine și îți cam luai niște idei pozitive de la locație. Erau într-adevăr și destule review-uri negative, date în principiu de italieni, dar cine să îi și creadă pe italieni..
Camping site-ul avea pagină de Instagram, pagină web, logo, merchandise, aveau inclusiv o melodie catchy, probabil făcută cu AI . O am și acum în minte /i tatak balabaak/
Pe Instagram căsuțele de pe plajă arătau impecabil, ce să mai, era glamping la cel mai înalt nivel.
Inclusiv prețurile erau exagerat de scumpe, mai scumpe decât la resorturile de 4* din zonele turistice. (ok, avem aici tururi private incluse)
Cumva am ajuns aici în urma feedbackurilor de pe google, dar și a celor de pe Instagram. Am văzut atâtea minunății, încât nu aveam cum să nu mergem.
Calvarul a început de pe drum, am fost luați din Puerto Princessa, cu foarte puține detalii. Așteptarea noastră era ca drumul să fie privat, așa am fost informați, că avem totul privat.
Duba nu a fost privată, și deja avea câțiva oameni în ea. La insistențele mele, ni s-a permis să stăm pe locurile din față, pentru că răul meu de mașină nu se compară cu răul nimănui de mașină. Deci eu și Cosmina în față, Tibi și Larisa în spate. Dacă în față era acceptabil, în spate, pe ultimele 2 locuri era desprins din filmele de groază. Au stat între bagaje, fără să vadă nimic pe geam. Suspensia în spate nu se compară cu cea din față.. ceva rău. A fost pentru prima dată când al meu prieten era alb la față, din cauza răului de mișcare, și probabil și de la ceva mâncare, de la Jollibee-ul de aseară. Oricum, s-a condus cu viteză, ca la raliu. Drumurile decente, dar și zone cu probleme serioase. Curbe strânse, îngustări de drum amboulea, de toate.
Pe drum te întâlneai cu orice, oameni, mașini, tuktuk-uri, capre, găini (era să călcăm câteva), câini la greu. Gropi, nuci de cocos, tot ce vrei..
Și toate astea se vedeau printr-un parbriz prin care nu vedeai nimic. Toate geamurile erau acoperite cu folie 99%. Ca să te uiți în oglinzile retrovizoare, aveai niște decupături în folie. Gândiți-vă că am mers noaptea..
2 pauze , 1 neanunțată, să facă pipi don șofer, și una la o bodegă, pe marginea drumului. Se putea mânca și bea, dar cine să.. :))
Drumul nu face parte din experiența camping-ului, dar o menționez aici. A fost o experiență aparte! :))
Ajunși în Buliluyan port, locul de unde avea să plecăm cu barca, am fost mai neinformați decât știrile despre Călin Georgescu. Absolut niciun reprezentant de la Tatak, magazinul lor era închis cu lacăt. Nimeni nu ne ajuta. Oameni de tot felul ne dădeau târcoale, de safe, numai safe nu ne-am simțit. (toate astea la 7 dimineața, maxim 8)
Problema unui drum oribil de 5-6 ore era că mai aveai nevoie e WC. Pentru treburi serioase. Cel puțin eu. Ia de caută WC. În Port era o pază de coastă, cu o clădire mai răsărită. Partea bună e că ne dădeau WiFi gratis, semnal la telefoane nu prea aveam… dar nu te ajuta la probleme digestive..
Am găsit toaletă, coadă. A durut un pic așteptarea, intrarea era cu bani, bine că aveam niște cash.
Pee / IHI – 5 php
Poop / DUMI – 10 php
Bath / Ligo – 20 php
Dacă credeați că ați văzut toalete scârboase…. vă rog să vă abțineți.
Vasul de toaletă nu era de speriat, dar , ca în multe locații , apa aruncai cu ibric în WC, dintr-un butoi . Asta n-ar fi fost problema, știam manevra. Problema era că apa era lăsată să curgă încontinuu, deci dădea butoiul pe afară. Practic toată baia, de 20mp să zicem, avea 1-2 cm de apă peste tot. Că nu era doar apă……………………………….. naiba știe. Scârbos bă, n-ai cum :)) Dar naiba știe când avea să ajungem la cazare.
M-am descurcat cu ea, la cum mă simțeam , aș fi exploded oricum în câteva secunde, pentru mine a fost o binecuvântare. Am aruncat efectiv tot butoiul în vas, era nevoie ncsf. :)) Am ieșit cu zâmbetul pe buze. Am plătit 50 de php, cred că au fost vreo 10 DUMI în 1. Ca idee, 50 php sunt maxim 5 lei.
Dar da, îi mulțumesc lui dumnezeu că am avut papuci înalți, că dacă atingeam apa aia cu vreun deget, cred că îl tăiam. Și piciorul.
Noi doi eram cei faultați, fetele au rămas la bagaje. Lângă ele 2 filipinezi mega boschetari și dubioși. Tot ne întrebau unde mergem, și ce facem. Puneau mâinile pe pereții de lângă noi, pe bordura pe care stăteam, pe bagajele noastre, am zis că îi pocnim acolo. Dar ne-am abținut. Am căutat pe cineva să ne îndrume, greu am găsit un om care să ne spună ce barcă vine, și cum ajungem pe Bancalan.
Într-un final, cei de la camping ne-au zis pe whatsapp/instagram, că o să vină cineva să ne întâmpine. În 10 minute alt boschetar ne ia la întrebări. Eram sătui până peste cap. L-am cam luat la întrebări, că ce vrea. Și-mi zice,
- Hello mam-sir, ma freeends, you go? where?
- în pizda mă-tii, dacă-ți fut una îți zboară și ultimu dinte din gură. vezi că m-am căcat, am călcat în căcați, am norocu scris în frunte.
- You wait for tatak?
- Da în plm, am zis la toți boschetarii.
- I am from tatak!
- E mă-ta la tatak, acolo e glamping, nu știi tu.
I-am zis să ne arate ceva de la tatak, sau să ne lase-n pace.
Își dă băiatu meu hanoracul jos, mare tricou cu Tatak Balabac ce avea.
- Look, I am from TATAK.
Ne-au picat blombele din gură, cum i-ar fi picat lui dinţii :)) . Nu se poate ca omul ăsta să lucreze acolo, ultimul boschetar din port. Dar eram fericiți, că în sfârșit avem cu cine vorbi. (oricum, foarte sceptici eram).
Ne-am trecut numele pe o hârtie, fiind foarte aproape de Malaezia, se întâmplau multe schimburi aiurea e aici, inclusive droguri.
4 persoane diferite, de mai multe ori, au venit la noi să ne trecem pe fix aceleași foi. O dezorganizare care îți dădea o stare de nu mai voiai nimic. Nici nu știai în cine să ai încredere și în cine nu.
Dar ne-am suit într-o barcă. Partea bună e că mai erau 2 turiști cu noi, 2 englezoi bătrâni la 60-70 de ani. Aveau o sacoșă cu de toate la ei, bere, pâine și niște snacksuri. Ce săraci, noi aveam all inclusive la camping. (sau?..).
A dat paza de coastă ok-ul la barcă, după ce ne-au numărat, măsurat din priviri, și duși am fost.
Din Buliluyan port, până în Bancalan, insula cu Tatak, aveam vreo 20 minute de mers. Ajunși în port, ne luăm adio de la englezoii noștrii, cu speranța că o să scăpăm cu viață și noi și ei. Ei aveau oprirea pe altă insulă, mai îndepărtată.
Tatak Balabac:
Ajunși în al doilea port, din Bancalan, practic o limbă de beton înălțată, acolo haos. Mulți pierde vară, filipinezi, copii, adulți, stăteau să vadă cine mai vine pe la ei . Câțiva au și coborât cu noi, filipinezi de-ai lor. Noi, aveam caleașca pregătită. Un motor vai mama lui, cu un ataș sudat, vai mama lui. Scaunul era practice o scândură de lemn pusă pe sudurile astea. Semi-aiurea, dar de ce nu, o facem și p-asta.
Unul dintre noi trebuia să stea în spatele șoferului. Asta mai făcusem, nu era prima dată în filipine. M-am oferit voluntar.
Nici nu am plecat bine, eu, având picioarele în afara motorului, era să le las acolo. Pe șofer îl durea în bascheți de picioarele mele, dacă nu le feream, le lăsam acolo.. Am urlat la el, de nu știa ce se întâmplă. Au urlat și alți oameni să oprească , să nu mă facă bucăți.
Ah, ok, oh, ok. Altă engleză nu știa.
Dar hai că am trecut de ‘port’. De aici pustiu. Drumuri n-avem, mergeam pe nisip cu motorul. Ca la plaja Vadu. Ne-a plăcut. Autentic. 5 minute de plimbare ne duce în niște mahalale, niște gunoaie, copaci căzuți, un peisaj cam aiurea, dar mai văzusem multe prin Zanzibar. Am stat în Zanzibar în mijlocul pustietății, printre săraci, la unul dintre cele mai frumoase resorturi. Așa ne așteptam să ie și aici.
Doar că aici… rămâi cu așteptarea… mnah.. nici vorbă de așa ceva.
Niște angajați ciudați, ne-au primit ‘călduros’. Cu lipsă de engleză, lipsă de orice. Nici măcar un zâmbet. Practic, ne-au arătat că aici e camping-ul, ne-au dat 2 “vile” și sărumâna. vă descurcați voi. Nu tu o prezentare, nu tu un program, nimic.
Camping-ul era cel puțin dubios. Nu avea plase de țânțari (panica noastră de malarie și dengue), nu aveam de unde să bem apă , baia era un pic dubioasă, dușurile la fel. Marea împuțită, nici vorbă de zonă de relaxare, cum ne-am fi gândit noi. Erau gunoaie în apă, pungi, saci, plastice, ceva rău. Și se vedea clar că stăteau acolo de foarte mult timp..
Ne-am instalat repede în Căsuțe, ne era un pic aiurea, nici înăuntru nu părea măturat/curățat. Am înțeles destul de repede că nu o să fie o experiență prea plăcută.
Eheee, câteva ore au trecut, am aflat de la niște japonezi, care erau și ei de câteva zile, că e frumos, că vom face tururi, că ne vor aduce mâncare în zona de mâncat. Toate astea cu o engleză extrem, extrem de elementară.
Mâncarea a venit și ea după câteva ore. Nu am înțeles nimic din ce ne-au dat, speram doar să nu fie așa în fiecare zi. Eu unul nu sunt pretențios la mâncare, dar nici chiar așa. Norocul meu că aveau orez fiert, simplu, necurățat, dar umple mațul.
A mai trecut o oră , în care nu știam ce o să facem, a binevoit o angajată să ne spună că vom pleca în :
- We wee go alan tour
- go where?
- alan tour
- Island Tour? which island?
- alan tour
- Which island?
- We wee go alan tour, alan tour
- I don’t understand 🙁
- We go here, motor, alan tour, see.
După multe semne s-a înțeles. LAND tour. Un tur de insulă, să vedem plajele și oamenii.
Nu o să neg, a fost de-a dreptul interesant. Ne-a băgat printre casele lor, ne-au făcut toți cu mâna, sute de copii, oameni de tot felul. Că era sărăcia din lume, asta nici nu cred că are loc de menționat. Cum te aștepți să vezi sărăcia lucie, așa o vedeai. Eram văzuți ca niște milionari exotici, erau entuziasmați. Când le făceai cu mâna și zâmbeai la copii, păreau sincer fericiți.
Adulții, mai ales bărbații în schimb, mulți dintre ei aveau răutatea în ochi. Și, da, nu ne simțeam noi bine că intram în curțile lor, în spațiul lor de joacă, de trăit.. nu aveam ce căuta și nici nu știam că asta o să facem. S-a întâmplat. Că ne-a fascinat, da, eram în al nouălea cer. Poze mi-a fost rușine să fac, dar am fost în al noula cer. Când zic de poze, zic de poze cu camera, că de pe telefon am rupt, mai mascat, mai palmat, mai filmat.
La fel ne-am simțit și în Safari , în Mikumi, când nenoroceam toată zona și deranjam toate animalele, ca să vedem noi niște lei și gheparzi.
La final de “Land Tour”, am oprit pe un ponton. Aici au venit zeci de copii. Am întrebat dacă pot să ridic drona, n-a fost nicio problemă.
De aici era doar un pas. Au sărit cei mici pe mine, să vadă, să se uite, erau atât de încântați. Deși aveau access la tehnologie, aveau telefoane, cumva nu știau de ce se întâmplă prin lume. Noi știam că nici semnal de telefon nu avem și nici internet. dar cumva sunt sigur că au mai prins internet de la cazare, de la școli.
Când zic că au telefoane, zic că au câteva telefoane pe insulă, nu că are orice om access la așa ceva.. Probabil se uită la un telefon ca la mașini străine, dar știu ce e.
După ce m-au călărit toți copiii, am făcut o poză cu ei, și ne-am văzut de drum. Înapoi, între aceleași case, copiii fugeau după noi, se urcau pe motor cu noi, tot tacâmul. A fost frumos, dar îți dai seama că faptul că te-ai născut în România este o binecuvântare reală. Fă rai cu ce ai, că chiar avem nene, de toate…
Ne-au dat iar de mâncare, era clar că o să facem foamea.. și spre nani. Ne-au organizat o seară cu dansuri, practic toți angajații dansau stângaci pe muzică indiană. 10 minute, hai 15. Woaow. Să nu mai faceți.
La camping nu aveai ce să faci, doar să te bucuri de compania companiei. Ne-am descurcat, chiar și după o lună de zile, mai aveam ce să vorbim :))
Nani și a doua zi ne aștepta prima excursie.
Obișnuiți cu tururile private din alte zone, ne făceam singuri planurile. Ne-am simțit un pic grăbiți, să plecăm la ora 9. Ușor , încet, că nu aveam așa multe de făcut pe tur. Aveam 3 insule de vizitat.
Prima dintre ele Canimeran. O insulă efectiv pustie, de câțiva km pătrați, cam 0.1 :))
Am întrebat ghidul:
- Now what do we do here?
- i don understand
- Why are we here? what can we see?
-Nothing. Walk.
Cam asta era ghidul nostru, și cam asta era povestea. Ei nu prea înțelegeau de ce vrem noi să mergem pe insule. Ei erau obișnuiți cu bijuteriile astea, nu făcea sens. Insula Canimeran era cu adevărat frumoasă, dar nu știu de ce ne așteptam să ne zică și nouă cineva ceva despre ea. Ghizii de până acum erau mai competenți decât cei din Tatak.
Toată insula avea 2 zone cu băncuțe, sub un foișor, un semn mare cu CANIMERAN island, și 2 case, colibe în mijloc, a unor localnici. Localnicii aveau 3 fazani , niște găini și cam atât. De ce stăteau aici, în pustiu, nu pot să zic decât că : fuck if i know.
Dintr-o insulă în alta, Am ajuns într-una fără nume. Dar era de-a dreptul superbă. Palmieri cât vedeai cu ochii, apă de-o culoare de nu se poate descrie. Vegetație atipică, copaci frumoși, curat, era cu adevărat paradis. Dronele au zburat imediat peste toate culmile, printre palmieri, pe deasupra, după bărci , după noi, era de poveste.
La “colțul” insulei, era o masă improvizată dintr-un lemn cioplit, lemn masiv, sub nu știu ce copăcel cu flori. Mi-am zis că dacă vom sta vreodată într-un loc mai frumos, tare norocoși o să fim.
Ne-au întins masa, le-am spus să nu ne mai dea pește, era ținut în căldură de la ora 08:00 cel puțin. Am mâncat un ananas și niște biscuiți și asta a fost. Biscuiții au rupt. Vorba aia, concediu de 10.000 de euro, dar biscuiți am mai mâncat.
Nu ne mai săturam de peisaj, dar hai la următoarea. (eram chemați de ‘ghid’-ușa noastră)
Nici în insula următoare nu pot să zic că a fost urât. Aici aveai și un beach bar. Un concept de care am uitat acum muuult timp. Nici nu știam ce e aia. Ne-a fost frică să ne cumpărăm absolut orice de acolo, mai puțin niște crackersi. Ne terminasem supply-ul de biscuiți. Adică am făcut un calcul, eram la limită. Am luat multe pachete, în ciuda protestelor feminine. Dar s-au mâncat.
Cu gândul la insula trecută, unde era mai frumos, ne-am făcut plimbările, pozele, relaxarea și am închis ziua. Deși cazarea de la Tatak nu excela, experiența de astăzi ne-a ridicat moralul. Ne-am dat seama despre ce e defapt tot concediul ăsta. Despre natura asta superbă, care a făcut ceva cum numai în filme ne putem imagina că există. Poate au fost romantate multe lucruri, am fost crescuți într-un anumit fel, dar nu pot să-mi dau seama dacă poate fi cineva lăsat rece de așa ceva. Era prea frumos. Nu avea cum să se poată mai frumos, nu?
Până la povestea din Onok, cel mai frumos loc pe care l-am văzut până acum, trebuie să luăm o pauzăa. Cât despre Onok, acest Yin Yang al călătoriei noastre, am scris separat. A fost atât de frumos, dar a predominat altceva, riscul de a ajunge acolo. Sau, pentru noi, de a ne întoarce.. Probabil ați citit înainte experiența din Onok, titlurile dramatice sunt mai click-uibile, dacă nu, o avem aici: Ultima pățanie. Ultima pentru că a fost ultima, dar nu numai.
Mulțumesc de lectură, dar hai și la pozeee: