Daaa, ştiu că nu este pentru toată lumea, dar un concediu cu maşina personală bate oricând un concediu cu avionul & maşina închiriată. Există o linişte şi pace sufletească atunci când poţi să pleci când vrei tu, la ce oră vrei tu, cu câte bagaje vrei tu. Fără stres, fără nimic.
Just you and yo’ baby ride. Tu şi maşina ta, volanul tău, scaunul tău. E o relaţie romantică acolo. Muzica ta, sistemul tău audio. Doar drumul înainte. Roţile tale, cauciucurile tale, pielea ta de pe volan, cusăturile tale. Totul e cunoscut, e o simbioză perfectă şi pusă la test sau mai bine zis, bine pusă la lucru, sau şi mai bine zis, pusă la concediuuu.
Cât timp treci de prima şi cea mai complicată parte a traseului (Bucureşti-Arad), totul se rezolvă. Şi realist, ne-am mai civilizat şi noi, nu e ca acum 10 ani..
Prima dată am ieşit cu maşina din ţară, spre Austria, acum 10 ani. Nu aveai atâta autostradă, aveai gropi pe multe porţiuni din drum, oamenii erau mai nebuni în trafic. Şi când zic nebuni, pe Valea Oltului riscai să mori cel puţin o dată pe sens. Nu aveai cum să faci drumul ăsta fără să vezi un accident recent, unul de ieri sau măcar o urmă de posibil carnagiu.. era jale pe cuvânt!
A fost o perioadă când ieşeam de multe ori din ţară cu maşina, spre vest, cu plimbări. Învăţasem gropile alea bune, care au fost aceleaşi ani de zile.. but no more! Şi că tot au fost alegerile: Trăiască Nicuşor (glumă). (dar nu Ceaşcă) (a doua glumă)
Cum ai ieşit din ţară, altă lume. Am senzaţia asta de acum 10 ani, de când m-am suit pe autostrăzile ungurilor. Era altceva. Acum, în 2025, dacă experimentezi un road trip, nu mai e diferenţa aşa de mare. Şi chiar şi atunci, nu era prima dată când vedeam autostrăzi, mai fusesem în Grecia de mic, de destule ori, dar când am ieşit cu maşina personală, a fost altceva cu totul. Mai ales când conduci tu. Pentru mine a fost diferit.
În concluzie, părerea este categoric subiectivă, poate nu trebuie să vă luaţi după mine, dar concediul cu maşina personală rupeee. Do it! Şi spuneţi-mi cum a fost!
Am făcut Europa de mult prea multe ori cu maşina. Am ajuns până în Portugalia chiar. În Spania de 2 ori. Italia nu mai zic. Dar recent nimic. Ultima escapadă a fost cu fosta maşină, prin 2021-2022 (de fapt din 2021 până în 2022), care m-a dus până în Sevilla (cel mai îndepărtat loc). Parcă ieri a fost, pe cuvânt..
Recent, a fost o Creta şi atât. Avionul a pus stăpânire. Poate că am ales şi destinaţii mai îndepărtate. Poate că le-am şi văzut cam pe toate cu maşina deja, dar avem o maşină nouă pe care n-am scos-o din ţară. Aşa ceva era de neconceput în mintea mea acum câţiva ani.
Bani nu prea sunt, dar ncsf, e Paştele, e 1 Mai, “e” zile libere, trebuie să faci ceva cu viaţa ta. Aşa că yolo, bagajele în maşină şi haida la drum. Pe listă aveam:
-Viena
-Hallstatt
-Austria – Tyrol – Zell am See, Kaprun şi 2-3 lacuri.
-Next stop – Italia
-Dolomiţi – Bolzano – Lake Garda – Dolomiţi
-Road back
Dusul
Prima noapte am petrecut-o în Arad. Am plecat relax, pe la un 11-12. Ne-am luat cafeluţa de la Elephant, prietenii noştri din Tunari. Zen total. Eu sunt mai neliniştit în trafic, dar am zis că nu mă supără nimic tot drumul.
Nu m-au supărat claxoanele amboulea de pe centură, nu m-a supărat că era să intre un nebun în mine, la 10 minute de când am plecat, nu m-au supărat coloanele de pe centură şi autostradă, nu m-au supărat drumurile în lucru dar fără nici urmă de vreun muncitor pe ele. Dar când te scoate de pe centură pe un drum de câţiva km de piatră şi gropi, te cam superi. :))
Abia spălasem maşina în #@$&$** #$&@#$. Dar zeeen. Adaugi o groapă de zici că rămâi în ţară şi ţi se taie! Ce-am mai înjurat… Aaanywayss: show must go on! Direct la ciorbă în Arad. (dar n-avem ciorbă, e prea târziu). Aia e! Am spălat maşina la un self wash de vis-a-vis de ciorbăria fără ciorbă, am făcut plinul şi nani! Vă daţi seama cât praf avea maşina, de am plecat cu ea neagră, ceruită şi am ajuns cu ea albă la Arad? Of!
Am găsit un Airbnb fix pentru o noapte conceput, self check-in, mini chicinetă de cafea şi ceva de gătit, foarte curat, linişte, minunat. Am dormit bine, ne-am trezit cu noaptea-n cap (08:00) şi am pornit la drum, să vedem Viena.
Viena
Acum mulţi ani Viena m-a dat pe spate. Eram un foarte mic purice nesemnificativ într-o lume de mastodonţi imperiali. M-au dat pe spate clădirile, curăţenia, opulenţa. Totul era imens.
Etajele imense, gardurile de la parcuri imense, geamurile erau imense, parcurile impecabile, bisericile imense, primăria imensă. Totul superb. Era primul contact cu opulenţa vestică. În timp m-am obişnuit şi a început chiar să nu îmi mai placă oraşul. Am fost de cel puţin 10 ori în Viena. Nu am văzut-o pe toată, dar am văzut destul. Nici în Bucureşti nu am fost să văd muzeul lui Ceaşcă sau Palatul Parlamentului dacă stau să mă gândesc.
M-am mai temperat cu oraşul când am stat o dată într-o zonă dubioasă, în care am văzut şi ceva mizerie, ceva oameni dubioşi, pe care nu îi concepeam în capitala Austriei. O ţară pe care o laud în continuare. 10/10 #rekomand
Am luat-o aşadar la pas. Aveam o zi full şi un Schönbrunn de vizitat. Am încercat să vizităm în prima zi, dar nu am prins bilete, iar a doua zi, pe site, apăreau şi dispăreau (nu puteai să dai check-out şi să le plăteşti). Am dat o tură fizică la Palat, era cât de cât aproape de cazare, să vedem dacă se pot lua locco.
“-yes, sure, for tomorrow only at 08:30”
“-yes, sure, dar we are sleepy at 08:30”
Şi le-am luat. Şi frumos a fost. Deşi mai fusesem la el, de 2 ori. Parcă mi-a plăcut mai mult acum. M-am mai cizelat şi eu, rafinat. Ca vinul ăla bun de nu-l bea nimeni.. am îmbătrânit. Partea cu adevărat frumoasă a fost că a fost foarte liber. Atât palatul cât şi grădinile. Am intrat singuri, am ieşit în puhoi de mulţime.
În Viena am dat turul clasic de centrul vechi. Frumos, am mai fost, mai venim. Am mâncat şi bine la Reinthaler’s Beisl. (am stat la o coadă de “5 more minutes” 40 de minute).
Nu obişnuiesc să stau la coadă la restaurante, dar părea super bună mâncarea, din poze şi din review-uri. Plus că următorul era la 10 minute distanţă. Nu mai bine stăm noi cuminţi într-un loc? Dacă ştiam că durează 40 minute, vă daţi seama că n-am fi stat..
Colac over the pupăză, ne-au zis că au o masă la care putem sta maxim 50 de minute. Băi sunteţi nesi?? Avea domnul Gerold rezervare la 19:00. Mai puteam să aşteptăm pentru altă masă, dar au zis că ne servesc foarte, foarte repede şi că avem tot timpul din lume.. Şi chiar am avut. Ok, nu am putut să bem a doua bere, dar e şi bine să te grăbească cineva. Mâncarea a fost excelentă! Berea excelentă! Mai că îmi părea rău că plecam.. Dar am plecat. :’)
Aveam de dormit într-o cazare dubioasă, la marginea Vienei. În oraș totul era foarte scump. Dacă mai adăugai costul de parcare, te duceai în stele. Așa că am luat noi un hotel la periferie. Pentru drumurile în oraş mașina o parcam la un Park & Ride cu nota f mare: Park + Ride garage Hütteldorf. Totul a mers ceas. La fel am făcut și dimineața la 08:00 când am fost la Schönbrunn. Nu aveam chef de scam-urile din parcările lor. (plătit 10 euro / oră în loc de 4, sau mașini zgâriate, și cel mai rău – sparte, știu, paranoia, dar paza bună trece primejdia rea..)
După Schönbrunn s-a terminat distracția. Gata Viena. La drum cu noi. Și ce drumuuuri…
Hallstatt
Dacă ar fi să recomand un singur loc de vizitat în Austria, cred că Hallstatt ar fi. E pur și simplu perfect. Ok, nu reinventează cu ceva turismul, dar e perfect. La margine de lac, cu case montane, întreținute perfect, totul curat, niciun fir de praf nelalocul lui. Flori peste tot, lume liniștită. Dacă e și lacul liniștit, mai mare dragul. Dacă prinzi și o zi cu puțini turiști, jackpot! E frumos și pe soare, și pe ceață, și pe ploaie, e ceva magic aici..
Sunt niște hike-uri drăguțe, ori până sus, unde ajunge și funicularul, ori în jurul lacului, dar aici durează, sunt mulți km. O plimbare nevinovată se poate face, de o oră/2 prin sat. N-am ajuns încă sus, deși am fost de 3 ori. Am lăsat pentru altă dată. Viewpointuri am mai văzut.
Am făcut câteva poze, am refăcut câteva poze, să se vadă progresul. Gata. Nachstee! (neext)
Sud Tyrol
După Hallstatt urma să poposim peste weekend în Sud Tyrol, 2-3 zile. Superbă zonă. Singurul minus pe care l-am găsit, este că nu am avut biciclete cu noi. Dacă aveam biciclete era bombă. Este împânzită zona de trasee de bicicletă. Oriunde te uiți e o pistă. Pista mă-sii, la noi de ce nu se poate?? Fie că e peste munți și prin pădure, sau pe șosea, piste există peste tot. Și lume care să le utilizeze. De la 6 dimineața încep să roiască pedaliștii!!
Am zis să trecem prin 1-2-3 orașe, că după 2, restul sunt a fel.
Ca să înțelegeți cât de neplanificat a fost concediul, și cât de frumos este să mergi cu mașina, am primit întrebarea: “dar nu dormeam în Italia azi?” Cred că am uitat să ne aliniem chakrele. Tot itinerariul ei era focusat pe Dolomiți, cam s-a pierdut pe traseu cele 2-3 zile de Austria, Tyrol. Și ce bucuroasă a fost, că chiar am prins vreme superbă și panorame de vis. Era și păcat să le părăsim din prima.
Am ales primul oraș să fieee:
Zell am See
Deși îl mai văzusem și nu m-a impresionat prin 2021, parcă de data asta a fost mai frumos. A efectiv insistat domnu’ de la cazare că:
-N-are cum să nu văplacă.
-Ei nah? Uite că nu mi-a plăcut.
Dar, norocul lui a fost că acum și vremea a fost fix cu trebuie, nu a fost aglomerat, iar lacul era ca o oglindă. Am tras o păturică pe jos și ne-am delectat fundulețele pe iarba perfectă. Soarele ne mângâia plăcut, un soare blând, de aprilie. Aer rece de respirat, căldură dulce de mângâiat.
Ne-am împrietenit cu o lebădă, am intrat un pic în lac. Da, apa era sloi, deci doar picioarele.
Câteva ore de liniște și atât ne-a fost. Încărcați 100% cu energie. Am încărcat și 1-2 beri la ghiozdan, citit un pic, deschis un suc. La dolce vita! (das süße Leben)
S-a ridicat și drona, am urmărit niște bărci stinghere în liniștea apei. Nu sunt mândru de poze, cred că am fost absorbit de cât de frumoasă era reflexia, și cât de frumos spărgea firul apei micuța barcă cu motor.
Cazarea era la baza muntelui, la vreo 20-30 minute de Zell am See. Nu era foarte târziu, dar parcă nici nu ne-am mai fi pierdut timpul în oraș. Așa că am sunat la ei să vedem dacă au ceva de mâncare. (trebuia rezervat din timp)
Ne-au rezolvat cu mâncarea, șnițel uriaș, pastele lor de-mi scapă cum se cheamă, knocken? (Nu caut!) și ceva prăjituri tipice. Tipice pe naiba, carrotcake cu frișcă. Nu se plânge nimeni! Le lipești de stomac cu 2-3 halbe de bere și shutdown direct. Terminând de mâncat ca porcii, am văzut că soarele încă mai avea ceva putere, am zis să dăm o tură de munte. Fiind la baza lui, am găsit un drum părăsit, l-am testat. 30 minute în sus, 10 în jos. Pe parcurs am găsit și un parc de exerciții/jocuri sportive, cu tot felul de nebunii, de cățărat, de echilibristică. Un fel de mini-survivor. Ne-am apucat pe lumină, am terminat pe beznă. 1-2 ore ne-am rupt picioarele pe acolo. Cred că Motorok se cheamă. Nothing fancy, dar cum ar zice ghidurile de turism: “nice find”.
Inca un mic dejun (delicios) cu austriecii (trişti şi reci). Un lac plictisit în zonă și cam atât cu Austria, haide să mergem în Dolomiiiiţi.
Dolomiţii
Dolomiții au 2 părți, am împărțit în 2 cazări. Prima parte, dinspre Austria aveam să vedem partea de vest (Cortina d’Ampezzo, Lago di Braies, câteva biserici, Tre Cime și altele), o singură noapte de cazare. A doua parte aveam să mergem să stăm mai multe zile în Bolzano. Bolzano e foarte aproape de Seceda, Val di Funes & altele. Dar așa de bine am planificat concediul ăsta, că absolut totul era închis.
Nu mi-a venit să cred că am vrut să cumpăr bilet în Seceda și alte telecabine și erau închise. Mă gândeam eu că e zăpadă sus la munte, dar chiar așa să fie închis? Obișnuit poate cu alte zone de munte din vestul Europei, așa ceva a fost de neconceput… Adică în Elveția, Austria, Germania nu pare să se închidă nimic, aici de ceee? E aprilie-mai totuși. Ce mare țeapă ne-am luat. Așa e când te sui în mașină și bagi un YOLO. Nu zic că dacă am fi venit cu avionul era altfel, dar uite că italienii opresc cam toate telecabinele iarna. Puuuturooosi. Experiența călătoritului nu și-a spus cuvântul aici.
Italiaaa
Nu știu ce e cu țara asta, iar am ajuns aici. Măcar acum suntem la munte, în Dolomiți am mai fost acum câțiva ani, prin August, mă așteptam să fie mai frumos acum, mai plin de viață, mai vegetație, ca de primăvară. Unde se ajunge şi nu e închis pentru renovare sau că nu e sezon, e superb, dar se dezmeticește mai târziu natura, aș recomanda iunie/iulie. Un mare avantaj, ca în fiecare loc turistic în extra-sezon, este că nu era aglomerat nicăieri. Aș da oricând câteva obiective turistice pe lipsa aglomerației. Ok, poate preferam să revăd Seceda, not going to lie.
Lago di Braies
Am început cu nordul zonei, primul obiectiv turistic major (nu de alta, dar am mai făcut câteva opriri), a fost Lago di Braies. Foarte puțină lume, dar cam înnorat, și cam scăzută apa. Ultima dată când am fost era mult mai sus nivelul. Nici bărcuțele nu erau la doc. Doamne și ce-mi doream să fac poze aici. Am câteva poze superbe în trecut, unele chiar printate și puse în ramă, pe perete. Dar acum parcă nu era la fel. Am dat vina pe nivelul scăzut al apei clar.
Am dat o tură de lac, vremea era variabilă, când erau nori era plăcut, când era soare era superb. Culoarea lacului era exact cum o aminteam din poze, un verde albăstrui, deschis, turcoaz. Dacă stau bine să mă gândesc, data trecută ploua. Că aveam cele mai gay umbreluţe curcubeu posibile, dacă găsesc poză, ataşez. :))
Ce contează să prinzi vremea perfectă.. Tura de lac cred că durează ~1 oră cu tot cu poze. Aer curat, liniște, oameni la pas cu căței purcei, vibe-ul ăla bun. Dacă nu ne-am bucurat în totalitate de priveliște, ne-am bucurat și încărcat sufleteşte în totalitate cu plimbarea. Ce n-aș da să putem să facem trasee și la noi acasă. Să stăm și noi la vreo oră, 2 de un astfel de loc.. of of. Și fără urși, mor mor.
Am refuzat să ridic drona, știam de data trecută că e zonă privată și că apar probleme. Nu cred că s-ar fi întâmplat ceva, era mult prea puțină lume. (bine era lume, nu vă imaginați părăseală, dar nu ca în sezon)
Am prins la plecare un hoțoman cu drona, părea și el panicat, că a luat-o repede după ce a aterizat și a schimbat locația. Run Forest, run! Erau câteva panouri cu drona interzisă. Din câte știu și amenda e foarte mare.. Acum.. înțelegere e peste tot.. dar să nu întindem coarda.
După plimbare înapoi la mașină. Pauză de pipi în parcare, bine că aveau toaletă, că următoarea oprire avea să fie peste vreo oră 2.
Niederdorf/Villabassa
Am tras pe dreapta să căutăm niște biserici la Niederdorf / Villabassa. Orașele au denumire germană și abia apoi italiană. S-au ungurizat și italienii, îi au pe ai lor.
La Niederdorf aveam de vizitat 2 biserici, și satul în sine. De frumos, frumos. Ne-am chinuit un pic cu locul de parcare, aparent nu mergea să plătești cu aplicațiile lor, dar era atât de părăsită treaba, încât nu cred că ți-ar fi putut da cineva amendă. Am tras și noi pe locul unui restaurant și am luat-o la pas.
Am trecut printr-un parc, avea și un râu prin mijlocul lui, liniște de vis, aer curat iar. Eram ca nişte copii, în vacanță la sat de munte. Timpul stă în loc, trece frumos, curge lin, mai mare dragul. Le-am cam luat toate străduțele la puricat, ne-am uitat în toate curțile, la căței, purcei, găini, cai, viața la țară.. Dar nu viața din Tunari pe care o avem noi, aici satul e next level.. Tot aia se întâmplă, agricultură, animale, dar parcă atunci când le ai la dungă, altfel muncești. Nu știu dacă ne-am întâlnit cu cineva în tot drumul ăsta. 1-2 tractoare și cam atât. Am mai văzut câțiva bicicliști pierduți intenționat pe aici. Erau și aici trasee marcate, că de ce nu.. trebuie să facă mișcare și italienii, nu doar austriecii. Am mâncat un sandwich, unul pe care am fi vrut să-l terminăm pe vreun traseu, dar nu era nimic interesant şi deschis în zonă.
Cam atât cu satul. Ne-am fi pus pe iarbă să dormim, atât de frumos a fost. Dar mai aveam de vizitat!!
Next stop – Refuggio Auronzo.
Practic, ei te lasă să vizitezi zonele turistice, montane, dar trebuie să fii pregătit.. Noi aveam bocanci de hiking, outfit de iarnă, dar cam atât. Nu ne-am dorit să le și punem la lucru. Nu suntem așa de experimentați. Așa că aici am făcut un traseu de maxim o oră. Am mers în sus un pic, și înapoi. E și un lac, noi l-am prins cam înghețat, am fugărit 2-3 rațe și cam atât.
Am găsit și o vale cu brândușe, proaspăt înflorite. De frumos e frumos. Dar să nu stăm prea mult pe loc.
De la Refuggio Auronzo se pleacă pentru hike-ul circular Tre Cime di Lavaredo (Three Peaks of Lavaredo).
Lago Di Misurina
Încă de la Refuggio Auronzo am văzut un grup de 3 moși și-un moș mai tânăr, cu 4 mașini superbe. Un Aston Martin DB12 și 3×911 decapotabile. Au ieșit și ei ca băieții la munte. Ăsta mai tânăr era băiatu’ vreunuia dintre ei, el avea Aston Martin-ul, nou, verde, ce trebuie. Părea fătălău 100%, cred că niciunul din ăi bătrâni nu și l-au dorit acolo, dar sigur aveau acasă o băbuță care ar fi tras una după ceafă. Au călărit un pic mașinile, se auzeau în vale niște motoare ambalate. Tare bine cred că s-au distrat, cel puțin așa se vede din dronă. I-am filmat un pic deasupra lacului, că era ca în filme.
Pe Lago di Misurina este și un hotel, pare să fie emblema zonei. Frumos, impunător, dă bine în poză, mai ales dacă ești pe partea cealaltă.
Am hrănit niște păsări, am râs de niște japonezi coreeni ceva, nu păreau să știe să conducă mașina închiriată, și se comportau tare dubios. Sper că nu erau prăjiți. :))
Next stop – Cortina D’Ampezzo și la cazare.
Cortina D’Ampezzo
Era cam la o oră și-un pic de cazare, deci aveam timp să prindem apusul aici. Încă apune devreme Sorinel. Orașul îl mai văzusem, știam că nu ai mare lucru de făcut pe aici, dar tot merită o pauză de 30 minute. Ne-am dus la un viewpoint, la mall-ul satului. Zeci de pancarde publicitare cu Jocurile Olimpice de Iarnă din 2025/2026. Nu știam că o să fie aici, dar absolut toată zona e împânzită cu reclame. Și nu doar în oraș, peste tot! Se bucură de turiști. Am văzut că se lucra intens la clădiri, la drumuri, ne-am prins într-un final de ce.
Și dacă tot am văzut orașul, de ce să mai stăm? Am zis că nu bem nicio bere, nu voiam decât să ajungem la cazare. Cazarea am luat-o cumva la mijlocul distanței dintre partea de est a Dolomiților și partea de vest. Nu trebuia decât să dormim. Nu era cea mai wow, dar nici de lepădat. Era doar într-o zonă in the middle of f*cking nowhere. Și chiar asta ne-am dorit. Era o veche clădire, adiacentă unei biserici. Așa, dacă te uitai de la depărtare, părea un fost palat/căsteluș. Asta mi-a și plăcut în poze. Interiorul știam că avea să fie old fashion. Nici nota pe Booking nu era wow, 7.8. Dar acum mnah, era doar o noapte.
La momentul în care am rezervat, așteptarea era să oprim aici după lungul nostru hike din Tre Cime. Deci baie și nani. Restaurante știam că sunt câteva, n-aveam cum să dăm greș.
Ajunși la cazare, ne întâmpină un mic negru mititel. Atitudinea lui era net superioară cazării pe care urma să ne-o prezinte. Ori era clădirea lui (rasismul omenirii ar zice că nu), ori ținea de job-ul ăsta ca de un bilet câștigător la loto. Vorbea atât de elevat, de politicos, de calm, de manierat, articulat, liniștit, plăcut, serviabil, toate la un loc. Mă simțeam un adevărat Sir. Kostalot în concediu. Hai dă-ne camera că vrem să mâncăm, lasă-ne cu vrăjeala asta lexico-fonetică.
“One small problem, Sir.” Moaa, stai să vezi că nu ne dă camera. Deci de-aia baaa. Ăștia când se poartă frumos cu tine, te lucrează pe la spate.
“What problem?”
“We’re facing a bla bla bla, no hot water, no heating in the room. But we’re blablabla, soon will be fixed.“
Să dea dracii să nu reparați că scot biciu. Ne-a asigurat că se va rezolva, la cât de frumos vorbea, știa el mai bine, nu? Era clar că se ocupa, sub „castel” era un maintenance room în care se vedea că se lucrează.
Buuun, lăsăm bagajele pe mâini bune și ne vedem de restaurantul nostru. 5-10 minute aveam de mers până în satul de lângă, câțiva km. Ca de la Tunari la Balotești. Știam mișcarea. Și mergând ne dăm seama că n-are cum să fie ceva deschis în absolut toată zona asta. Era totul atât de pustiu, doar 2 benzi în mijlocul munților, cu ploaie.. De la Cortina D’Ampezzo până prin zona asta ne-a cam prins ploaia. Ba ploua, ba ne lăsa. Un curcubeu ne-a ținut companie zeci de minute. Fiind la înălțime, îl vedeam cumva sub noi. Interesant, n-am ce zice, dar totuși ajunge cu ploaia. Și serpentine, aolicaa, s-a învârtit la volan de m-am plictisit. Ca să înțelegeți, până la cazare aveam 2 drumuri. Unul scurt de, să zicem, 30 de km, 60 minute, unul de 70 km, 70 minute. Vă dați seama că am luat-o pe serpentine..
Hai că v-am dat un pic de context. Mai toate casele închise, obloanele trase. După ce că „drumul principal” părea părăsit, restaurantul se afla peste un râu, în aval, unde aveam de urcat 1 km. Toate speranțele s-au năruit. Dacă era ceva deschis aici, omu’ spăla bani. Pe lângă spălat bani, fura și curent. N-avea cum să găsească 1000 de review-uri pe Google. Ca să nu mai zic de nota 4.8 sau 4.9.
Cu foamea-n standby, speranțe moarte, am ajuns.
Am parcat în parcarea localului, de vreo 10 locuri. Parcarea la nivelul solului, la restaurant trebuia să urci vreo jumătate de etaj de trepte. Părea fancy, draperii și lumină cozy level de fancy. Nu vă imaginați Michelin rated, dar mult mai fancy decât ne așteptam. Pe trepte 3 moși, pare că prieteni de viață, sau mai degrabă consăteni de-o viață, ne-au luat la ochi. Era sumbră imaginea. Ei cărunți, sceptici, curioși, dar nu “curiosul ăla bun”. Curiosul ăla de „ce mai vreți și voi, v-ați rătăcit?”. Zona în sine mustea a peisaj tipic montan de munte, asezonat cu un început de blockbuster horror. Se putea oricând să te bucuri de aerul curat (și pe cuvânt, ți se făcea rău de cât de curat era) sau de un “gâdilat de creier” cu toporul proaspăt ascuțit frenetic de Janz, sau Hans, sau Tobias. Când vezi un om cu topor, nu-l întrebi cum îl cheamă..
Se putea întâmpla orice, dar uite că am aruncat un Halo timid către ei. Acum, nu că sunt politicos, dar mă gândeam că unul dintre ei gătește și ceilalți mănâncă. Nu că erau clienți ai locului. Lipsa de reacție a dat de gol și ca un detectiv adevărat am zis:
„Ăștia nu răspund la Halo, hai înăuntru.” Te apăr eu, fată mea, că mă pricep, le știu metehnele.
Am deschis ușa și baaam, o muzică ambientală plăcută, jazz, italian, comercial. Pe stânga: barul, o atmosferă de pub excepțională. 2 englezoi păreau să fie la a multa halbă. Spre șosea mese fancy, cu vedere. Fețe de masă peste tot. Dar noi unde?
“-Guten Tag!” Hai că are și cine să ne întâmpine.
-Aveți rezervare?
Pe pragul de a bufni în râs că,din pustiul ăsta femeia asta ne întreabă de rezervare, am zis: nu în plm, cine naiba să vă vină vouă aici. Dar cumva se vedeau vreo 4-5 mese din 20 ocupate. Ca să nu mai zic de cei 2 de la bar. Jackpot, busy night ay?
Tipul nu parlea prea multă engleză. 2 gagicuțe la vreo 50 de ani îi fac cu ochiu’ și se amuzau teribil de accentul lui stângaci, când a văzut că vin turiști în Restaurantul lui.
-Ei, Antoniooo, poliglotoo, ee? poliglotooo, po-li-glo-to!
Să mori mă de râs. Aur curat momentul, jur.
Trecând peste, nu mi-am zis gluma cu busy night, și am acceptat singura masă liberă (restul rezervate, no?). Masa era fix în mijlocul restaurantului. Restaurantul cu un vibe de diner american, pentru că mesele aveau ceva separatoare de lemn. Un pic de intimitate cum s-ar zice.
Mă și ne-am pus jos și ne-am prins că localul ăsta era chiar frumos. Pe fiecare masă era o sticlă de vin roșie și una albă, și o carafă de apă rece. Homemade toate.
Mă voi vreți să ne faceți de bani. Evident că am turnat câte-un pahar de vin, să vedem ce-i de capul lui. În Austria se poate conduce legal cu ceva mic sub mustăcioară, e safe. Noroc că nu avem de mers pe serpentine, că nu mai nimeream drumul pe care am venit. (keep this in mind).
De comandat am cerut o porție de paste și o invenție de carne, de nu-mi mai aduc aminte cum se chema. Dar bune (nu de 4.9/5, dar bune).
Chelnerița stângace, părea că e fata tipului de ne-a întâmpinat. M-a dus cu gândul la o taverna grecească, dar mapată pe cerințele austriece.
Și am tot stat, și am lenevit, mesele începeau să se ocupe, încet încet se cam umplea și restaurantul.
Cu adevărat surprinși, am decis că putem pleca liniștiți, să mai lăsăm un loc la masă, că uite bă că au și ei oameni.
Unul dintre vecinii noștri de la masă era rupt în gură de beat, a luat câteva sticle la bord. Aparent vinul a fost din partea casei, nu ne-au lăsat să-l plătim. Și-au meritat 5* pe google. Așa faci 4.9. Da și cum ziceam, vecinu’ nostru, direct în Skoda lui Fabia, vai mama lui, a pornit înaintea noastră spre casă. Omu’ abia mergea pe 2 picioare, să fie pe 4 roți mai ușor?
Am trecut peste moment și hai acasă, că suntem rupți de somn.
Acasă, la micul negru mititel, nimeni nimic. Era deschis hotelul dar nici vorbă să-l găsim pe Lordul Castelului. Am luat parterul la rând, aveau o cafenea într-o parte și un restaurant în cealaltă. La restaurant alți 2-3 negri mititei.
-Hello, where’s the man?
-What man?
-The guy that works here, do you know?
-AAA, let me get you to him.
BBB, stai frătelo și termină-ți supa la plic și pastele din caserolă, că nu moare nimeni. Băieții mâncau și se uitau la un clip funny pe YouTube, erau pe jos. Le-am stricat momentul, dar chiar n-am vrut.
Și unde credeți că m-a dus negrul 2? La maintenance fucking room.
Acolo, muncitorul cu negrul nostru mititel, uzi leoarcă, dădeau dezaprobator din cap.
Ne explică omul că au făcut tot ce au putut, cu engleza lui impecabilă.
Atitudinea era excepțională. Ne-a explicat cum nu pot să ne dea banii înapoi, că am rezervat cu booking, dar că au ei niște prieteni care ne pot lua în cazare. Că ne ajută cum pot.
În momentul ăla chiar a ieșit “Muzungu” din mine. Înțeleg frațioru meu, dar nu e ok.. Ora era 10, 10+ chiar, in the middle of nowhere.
Acum, dacă eram singur, poate aș fi forțat o noapte spartană, cu frig și fără baie, dar am făcut totuși ceva kilometrii pe jos de azi dimineață.. ia și caută cazare. la 10 fucking noaptea, in the middle of fucking nowhere….
Pe booking nu găseai absolut nimic în zonă. Wow, shocker..
Am găsit ceva, am sunat, -hello, hello, mai țineți deschis până ajungem la voi? -Bossule e 10 acum, sunteți jos? -Nuu, suntem la o oră și 10 minute de voi. Până în 12 ajungem. Tipul, -ba, nu aș sta, da hai, că-mi stă rău cu banii-n buzunarul vostru.
Adevărul e că am plătit pe cazarea asta dublu și-un pic. Dar mai contează? Nu voiam decât să dormim bine.
Ne-am luat bagajele de la ‘castel’ și duși am fost. Alt cuplu de nemți făcea același lucru. Aia e, la cât de frumos s-a purtat, nu puteai să te plângi, în ciuda situației.
Ce ziceam? Că dacă aveam de mers pe serpentine nu mai ajungeam? Dacă ne gândeam la cât de obosiți eram, și după masă, și după un pahar de vin, nu mai plecam… așa că nu ne-am gândit și am plecat.. Am tras tare de noi, și ia-o-napoi pe drumul pe care am venit. N-am plâns, dar nu mai era mult :))
Ne-am întors aproape de Cortina d’Ampezzo. Ce odihniți eram noi dacă am fi stat din prima aici.. ehee…
Ajunşi la 12 fără 5 minute, după cum am promis, ne aduce un tip cheile. -Konstantinos, elinika? Ehee, hai că vorbim și-n greacă dacă e, frățioru’ meu.
Tipul din Atena, mutat din dragoste în Italia. Am stat la povești, tare drag ne-a fost de el. Dar hai să ne și culcăm. Și ce somn am băgat… în patul nostru de double king size. Păi nu era castelul de mai devreme cât era patu’ ăsta.. Și ce saltea, și ce pereți, și ce lambriu, și ce lustră. Și ce pleoape, și ce somn… nani-nani, καληνύχτα!
Breakfast at 10, la 10 fără 15 ne-am dus jos. Jur că n-am mai dormit în viața mea atât de bine. La micul dejun oamenii fancy, un tip cu un Mac părea că mută lumea din mouse. Am schimbat 10 vorbe, aveau un hike de făcut și ei. Se duceau pentru vin și șampanie. Of, tipic!
Mâncați, ghiftuiți, după un breakfast top, ne-am pornit concediul fresh 100%. Next stop, Bolzanooo.
Dar să mai împărțim poveștile, că nu stă nimeni să citească atât, dintr-un foc! Sau nu, continuăm!
Croda da Lago
În drum spre Bolzano aveam un hike de făcut. Fiind mai toate închise, ăsta părea cel mai frumos hike deschis publicului. Croda da Lago îi zice. Am luat aplicația All Trails la puricat, să găsim cel mai bun loc de început. (Evident toată zona era împânzită de trasee).
Pentru prima dată, am luat și versiunea plătită de la AllTrails. Chiar își merită banii. Am descoperit-o în Madeira și de atunci o tot folosim.
Am zis noi că facem tot Croda da Lago, am pornit încrezători, rucsăcelele pline cu apă și ceva mâncare. Ora era numai bună, cred că 12-1. Aveam tot timpul să facem 3-4 ore. Ne panicase un pic vremea, părea să vină ceva furtună. Bocanci în picioare, pelerinele la noi, și no problem. Avantiiii!
Am mers ce-am mers, panta era ușurică, dar nu de lepădat. Singura problemă era zăpada. Mă, nu era multă, dar pe porțiunile umbrite, cu poteci înguste și elevație mare, aveai un ceva risc să-ți rupi gâtul. Și am trecut peste 2/3 astfel de zone și ne-am cam potolit. Alunecă în draci! Nu zic că nu se putea face, dar și picioarele astea se pot rupe. Așa că n-am ajuns la Croda da Lago, mai aveam vreo 20 minute. Era un pic frustrant, dar Doamne ce bijuterie de traseu.
Ne-am oprit la marginea unui râu, pe un podeţ de lemn, pentru poze, sandwich, respiro. Ne-am fi relaxat mai mult dacă am fi terminat traseul, dar it is what it is. Data viitoare să nu fie zăpadă!
Am terminat cele 2 sandwichuri de căciulă, și hai înapoi. Nu părea că am fi mers atât de mult, că nu se mai termina drumul. Când naiba am urcat noi 2 ore? :))
Tot dădeam refresh la telefon. O dată pentru ceas, o dată pentru AllTrails, să vedem cum stăm și încă o dată pentru vreme. Pe la 2/3 începe ploaia/ninsoarea?
Am mărit un pic pasul și am ajuns la mașină. Am deschis portbagajul și hai să ne schimbăm. Nici nu ne punem bine hainele în spate, alea bune pe noi că începe să se audă. Pic-pic-pic pic pic pic. Băi la fix am fentat ploaia asta. Din 2-3 stropi s-a pornit o adevărată furtună. Hai să mergem, cu gândul la toți oamenii pe care i-am întâlnit pe traseu. (Nu mulți, deci ne-am gândit chiar la toți). Fericiți din cale afară cu decizia noastră de a ne întoarce, aveam timp să mai bifăm câte orașe “on the way”. Aici nu e ca-n Madeira, să îți dorești noroiul. Să îți dorești chinul. Nu mă, aici e chill, ești în Austria, cmooon, ajungi oricând, nu trebuie să rupi munții-n 2.
-> Bolzano
Am luat niște drumuri la pas, am ales un traseu mai onduit, parcă nu ne mai săturau serpentinele. La 5 minute de parcare bam, începe grindina. Eheee, hikerii mei, succes vă urăm. Speram că nu i-a ciuruit. Dar era o grindină mică. Şi totuşi s-a albit pe jos de ea cât ai zice Ice Ice Baby.
În drum spre Bolzano, pe traseul nostru ondulat de parcă l-a desenat cu carioca un copil de 2 ani, ne-am trezit că drumurile sunt în lucru, la anumite ore. Un tip la vreo 40 de ani, bine legat, dirija mașinile și le tria, să vadă care merge unde. 9/10 mașini erau întoarse. Evident că și a noastră.
-Unde mergeți?? (ţipând la noi, de parcă ştia el că avem dopuri de ceară în urechi)
-Bolzano, dar mai vrem ceva în drum.
-Păi dacă mergeți la Bolzano luați-o înapoi.
-Dar am văzut pe Google Maps că se poate trece mai departe.
-Vă zic eu sigur că nu se poate. Mergeți înapoi, faceți dreapta unde ați făcut dreapta acum și țineți drumu vreo 20 de km. Pe la popasu nu știu care, țineți înainte. Bine? Că pe acolo merg și eu.
Google Maps nu știa de drumul ăsta, aparent nici nu-l bagă în seamă, dar ne-am luat după domn. Că prea frumos vorbea româna cu noi. Și nu, nu glumesc, era român 100% :)). Avea o mândrie așa, că vorbea și îi ajuta pe compadre. Și noi aveam mândrie că avem români în munții ăștia superbi. Bravo vouă, fi-v-ar bine!
Drumurile se făceau din ce în ce mai frumoase parcă. Din ploaie, se arunca un soare printre nori. Ba soare, ba vârfuri de munte pline ochi de zăpadă, biserici. Serpentine. În mod normal asta e la minusuri, dar erau chiar superbe de-a dreptul toate.. Iar asfaltul, of de-ar fi așa în toată lumea… și mașina… of, mai mare dragul s-o conduci pe aici. Am scris atâtea rânduri și n-am lăudat-o o dată. Aveam eu motivele mele. :))
Alleghe
Am oprit în Alleghe, era un sat în drumul nostru. Am zis să ne întindem picioarele, că poate ne era dor. Și aici se lucra la niște piste de ski, ca în toată zona. Am parcat la “parcarea mare”, de ski. Evident era părăsită acum. Pe stradă mai nimeni. Sincer, nici n-ai ce să faci în satul ăsta. Cred că suntem singurii turiști români. Am dat o tură de tot orașul, a durat mai mult decât ne așteptam, dar nici nu aveam ce face. Încă era devreme 4/5/6. Hai spre cazare, să mai dormim o noapte bună, că tare bine a fost la ‘grec’, a-nceput să ne placă somnul.
O fi ora devreme, dar ne terminau serpentinele. Bolzano o fi el la câmpie, dar e înconjurat de munți. Nici nu vă imaginați fericirea de pe ochii mei atunci când am ieșit din ultima curbă, ultimul tunel din munte, și am văzut orașul sub noi. Soarele mergea spre apus, nu ne venea să credem cât de frumos se vede. Mie nu-mi venea să cred că văd așa ceva în Italia. Nu prea părea Italia, nu puteam să asociez. O câmpie plină cu vițe de vie, munții un pic atipici, separaţi la distanţe asiatice, o cadenţă perfectă, valea înghesuită de munți, nu știu, nu părea din peisajul italian nimic. Chiar dacă veneam din Dolomiți. :))
Ori munte, ori vie, nu una-ntr-alta.
Cazarea noastră era la 10 minute de Bolzano, o pensiune 100% austriacă. Che confuzione. Am zis că Italia e în Italia. Dar în toată zona de nord, de aici până în Bolzano noi n-am auzit italiana. Toată lumea germană. Inclusiv semnele de circulație. Au și ei ungurii lor, nu așa ziceam?
La pensiune se lăudau cu un restaurant bun. Am testat încă de când am ajuns. Ceva mâncare bună și niște bere bună. Nu mai știu exact, dar cred că am mâncat o supă cremă de sparanghel care ne-a dat universul peste cap. Genialăă!
Aparent cazarea, deși remote, era la baza unui început de traseu de bicicletă, urma să vedem în următoarele zile că foaarte mulți oameni opresc aici la cafea și alte refreshments.
Am mâncat, ne-au dat camera, bombă și aici. Priveliștea de vis, numai vie peste tot și munte. Cameră imensă, dar hei… suntem în câmp, nu chiar în oraș, de ce s-ar fi zgârcit? Căldură nu mai aveau (my husband just closed the heating, because it’s almost May), dar ne-au împrumutat un calorifer electric care ne-a încălzit de dracii ne-au luat. F puține elemenţi, dar potenți!
Puși în pat, duși am fost, am dormit ca la mama acasă și aici.
Ne-am făcut planul pe zile, în funcție de vreme. Unde am avut mai mult nori decât soare până acum, răcoare, ploaie, chiar și ninsoare, nu prea ne venea să credem că azi vom avea 25 de grade. Planul era să facem turul de Lago di Garda. Așa că am început devreme(ish). Sus pe căluții noștri de pe 4 roți și am începuut. First stop:
Riva del Garda
La vârf de lac (cel mai nordic punct), era prima noastră oprire. Ne-am învârtit să găsim un loc de parcare, aparent era destul de aglomerată zona, cumva atipic pentru ce am fost noi obișnuiți. Am stat vreo 15 minute să intrăm într-o parcare (eram primii și în spatele nostru se făcuse coadă de 10 mașini, deci aveam certitudinea că locul era bun). Am parcat lângă alți românași, ne-a unit destinul. Și la atac. Soarele era viiis, stai și te gândești că nu știi cum e mai bine… Răcoare spre frigut pe traseu la munte, cu priveliște spectaculoasă, cu mișcare în program, un sânge purificat prin corp, sau căldură la margine de lac, cu un gelato într-o mână şi o felie de pizza în cealaltă?
Pizza? A zis cineva pizza?
Sătui până peste cap de șnițel și cărnuri Austriece, abia așteptam să băgăm în noi toată bucătăria italienească. Eram deja departe de Austria, departe de nordul Italiei, eram în Lago di Garda ffs. Dar și aici, ce credeți? Șnițel. Mai duceți-vă baaaaaaaaaa, v-ați stricat sunteți nebuni!!
Influențele germane erau adânc înrădăcinate și în acest ultim avanpost, dar nu mai predominau așa puternic. Ne-am plimbat pe la toate magazinele, am dat o tură de oraș, am luat un parc la rând și am concluzionat că e frumos tare pe aici. Din motive tehnice, am fost un pic legați de un laptop, care ne-a ținut într-un restaurant un pic mai mult decât ne planificasem. Măcar era un restaurant 100% italienesc, cu pasta fresca, o minunatiee! Chiar am stat un pic la coadă să prindem o masă, nu ne grăbeam nicăieri.
Cu burțile pline, încărcați 100% am zis să purcedem spre mașină. Ora era 3/4. Next stop, 20 minute, Limone sur Mer.
Limone sur Mer era de fapt locul unde voiam să ne plimbăm mai mult, dar ne-am cam întins în Riva del Garda. Dar nu era panică, soarele apunea târziu, spre 7/8. Am ajuns la Limone sur Mer, iar, parcări pline, am găsit una super centrală, stat la coadă 10 minute și intrați am fost. Ei și acum distracție.
Că tot ziceam și lăudam concediul cu mașina, înainte de a pleca, am fost cu ea în service. Și avea o eroare de buton (cel de Start, care e și cel de Stop). Cei de la “mașina ideală” mi-au zis: “schimbă-ți butonul înainte să pleci, că nu se știe”.
Eu, care știam mai bine, am zis, îi dau de 2 ori și o ia. Și asta s-a întâmplat de fiecare dată, nu se închidea motorul din prima apăsare, dar se închidea din a doua. Până la un punct… Punctul G se pare că l-am atins la Limone sur Mer. Voi vă dați seama, în concediu, mai aveam vreo 4 zile de CO, departe de casă, chef de plimbare, să rămâi fără mașină? Și în ce mod.. Cu motorul pornit. Cine rămâne fără maşină cu motorul pornit?? Mereu te gândești că e o problemă să nu poți să pornești mașina, dar să nu poți să o oprești? dafuq maaaan. Dus a fost butonul. Kaput, Distrutto, Finitto, Pa!
Îl sun într-o încercare de vreo soluție, pe același prieten de la mașina ideală, heei, știi că ziceai să schimbi butonul? și nu l-am schimbat?
Ştia cum să nu știe.. Aparent nu e nicio soluție de închis motorul. Singura soluție e o reprezentanță BMW din regiune. Erau 2, una pe lângă Sirmione, undeva în sudul lacului, unde voiam să mergem, una în nordul lacului. Cei din sud au fost cam miserupişti, cei din nord au zis că ne priesc.
Dar să zicem prin absurd că ora era 4:30 iar programul lor se termina la 6? Până la reprezentanță făceam fix 1 oră și 10 minute. Let’sgoooo.
Frustrant, dar it is what it is. Mai ales că știam că se poate schimba butonul înainte de plecare.
Ajungem la 5 jumate. Dar voi știți ce zi e azi? Cum ar fi fost să fie 30 Aprilie? Știți ce urmează după 30 aprilie? 1 mai. Joi 1 mai, vineri 2 mai. Cine naiba să mai lucreze. Păi să-mi vină mie ceva de făcut pe 30 aprilie la 5:30, nu e bani pe lumea asta.. Ok exagerez. Sunt profi, no problem. Dar înțeleg pe oricine n-ar avea chef de nimic.
Am prins un puștan care știa engleză, singurul om din service care ştia o boabă, l-am rugat să ne ajute, că e situația care e. Și chiar a înțeles. Problema n-a mai fost întâlnită. Au zis că buton ei n-au mai schimbat, nu că nu se poate, doar că nu s-a mai întâmplat. Le-am zis că le cumpăr altul, dar n-aveau de unde să-l aducă. Am zis că plătesc altul de la orice mașină au în parcare, and a little extra, la sugestia nimeni altuia, prietenului de la Ideal Cars. Mentalitate de învingător, doar că n-am învins. N-aveau niciun buton să se potrivească, de la nicio mașină din service pe care să poată să o ‘sacrifice‘. Mai și acum chiar i-am înțeles. Dar mașina nu se oprește……. Oricât ai apăsa pe butonul ăla..
Dramă. A venit șefu mare, să vadă mașina, se suie-n ea , click, se oprește. (din a doua apăsare)
Fericit el, un pic și eu, dar mnah, e scoci pus pe gaura din barajul Vidraru.
Un pic de rugăciuni și aia e.. mașina s-a oprit aici, mai departe vedem noi……………………….…
Concret n-aveam ce face. În absolut cel mai rău caz nu s-ar mai fi oprit la cazare și aveam de mers până la primul service. Am zis că om dormi noi 2/3 ore și îi dăm până acasă :)) But show must go on! Suntem în concediu no?
Moving on, Sirmionee
Cu zâmbetul pe buze, coadă-ntre picioare, hai draga mea și la Sirmione, ce căcat se poate întâmpla? No, hai……… Și duși am fost, de la reprezentanță aveam vreo 50 minute de mers. Cumva tot ce am pierdut a fost plimbarea de câteva ore din Limone sur Mer. Ah, și încrederea în mașina noastră nouă :)) .
Dar săraca n-avea nicio vină că nu i-am schimbat butonul..
Drumul impecabil, mașina se comporta minunat la drum, totul mergea. Ea practic nu voia să fie oprită, îi plăcea drumul lung, își dorea așa ceva, poate mai mult decât noi. Adusă din Germania, întoarsă la autostrăzi și civilizație, în habitatul ei, it’s a cry for help.
Cu cât ne apropiam de Sirmione, cu atât apăreau emoții. Ce mașină vă mai dă vouă fluturi în stomac ca a noastră? :)))
În Sirmione era o atmosferă de gală, lume la coastă , soare, vreme superbisima, ce se putea întâmpla, nu? Sa nu se oprească mașina ar fi una. But don’t jynx it!
Am găsit iar parcare, cu plată, tot cu bătaie pe ea. Erau zeci de zone de parcat, toate full. Am prins un loc din nimic, un japonezo-chinezo ceva tocmai își luase tălpășita. Traşi la lojă (eram destul de aproape de centru/castel), nu aveam decât să apăsăm pe buton. Click, nimic..
Click-click, brrr, motorul oprit. Zici că am oprit al doilea război mondial. Am trecut-o la victorii si acum ce sa faci. Sirmione, here we cooome.
Sirmione
Sunt mai multe moduri în care puteți să atacați Lago Di Garda. One way is o faci pe turistul nebun, care vrea să vadă cât mai mult, iei orașele toate la pas, 1-2 ore de fes, like we did. (sau cum am vrut să facem)
The other way e cu o noapte de cazare în fiecare, modul în care prietenul meu Robi a făcut-o. Nu exista așa da, așa nu. Orice ai face , atmosfera e (sau cel puțin a fost când am fost noi) superba! La dolce vita. 30 aprilie era o zi cu greutate, dar turiștii nu s-au arătat așa interesați de Sirmione. Erau o grămadă, dar aveai loc lejer , relaxat pe strada. Ora apropia apusul, pe nooi ne apropie apusul. Am dat o tură de castel, am ridicat si drona un pic, la insistențele de a nu o face de pe internetz, dar am simțit că bă, s-a oprit mașina, lucrurile cu adevărat complicate se rezolvă cumva.
După dronă și plimbare, ne-am retras la margine de lac și of, ce apus superb! Doar un sunet ne-a deranjat momentul grr grrrrrr grrrrrrrrr. Nu, nu mașina, stomacul cu fomiţaaa.
Ne doream o pizza superbisima. Doar că după un search pe google, am descoperit niște note mizere la mai toate restaurantele din Sirmione. Și chiar nu mâncasem pizza până ‘azi’. We want this , we need this, we’re in italy for Dios mios.
Deci pizza. Research google, 5 km de parcare, la un nene în curte, aveam să găsim un local pentru localnici. Acolo mergem.
10-20 de mese aruncate la un parter de casă, 3 locuri de parcare în curtea casei, un TV și o voie bună, un zâmbet toată lumea.
Click click brrr, mașina s-a oprit, yaaay! another victory! Să sperăm că zicala cu ulciorul la apă nu e de 2025.
2 mese erau libere, eu văzusem doar 1, am sărit din mașină direct pe ea, ca șacalul. Am văzut că din spate mai venea un cuplu. Frații mei, nu e vorba de mâncare aici, e vorba că a oprit mașina asta și e păcat să schimbam locul..
Dar n-a fost problemă, mai aveau o masă și mai în lateral. Ah, ok, mâncăm toți, nu e panică, vedeţi?
Pizza perfectă există, chiar aici, lângă Sirmione. O pun pe story pe instagram. Primul mesaj: ce bine că puneți story de la restaurant și nu din mașină. Adevărat, am râs, acum că totul era ok..
Amuzant e că tocmai fuseseră și ei în Sirmione cu 2 zile înainte.
Localul, deși în mintea mea era cam în mijlocul pustietății, era foarte viu. Noi turiști, cu încă vreo 2 rătăciți, restul localnici. Niște moși, un cuplu proaspăt de părinți (se uitau numai pe webcam la copil, am sperat din tot sufletul că nu l-au lăsat singur acasă, în pătuț), niște băeți la o bere (era ceva meci), și tot așa. Ah și zeci de persoane care veneau, comandau pizza, și o luau la pachet, frumușel, cu bucurie sinceră pe fața fiecăruia dintre ei Frumos tare, ne-am bucurat de moment cât am putut, și de pizza, evident. Mai aveam 3 zile, trebuia să ne bucurăm de concediu pe cât posibil . 1 de plimbat și 2 de condus.
Hai! Înapoi la cazare. 1 ora până la cazare, mașina merge impecabil, dar oprește? Fluturași în stomac, clik click brrrrr, a opriiit.
Am dormit iar bine, another day , another story.
Am prins iar ancredere în mașină, ne-am continuat concediul liniștiți. În plan aveam să părăsim Bolzano și să vedem unde ne duce vântul.
Lago Di Carezza – Karerzee
Prima oprire a fost la Lago di Carezza – Karerzee. După Lago di Garda, ne-am întors la partea germană a italiei, practic am început “descensiunea” concediului. It’s time…
Lacul am înțeles că a prins un soi de furtună care a culcat hectare întregi de copaci, dar sincer, arată superb și acum. M-am simțit ca într-un film de oscar. M-aș fi scăldat în el la cât de frumos era, dar nu aveai voie din păcate. L-am înconjurat într-un mini-hike de câteva minute. Am aruncat și câteva poze cu drona, că era superb de-a dreptul. Am făcut şi nişte filmuleţe, m-am plimbat din lac în copaci, printre copaci, spre munţi, toate combinaţiile posibile. Atat de impresionant este locul.
Cred că vreo 2 ore am pierdut aici , dar avantiii, mai departe! Nu degeaba plecasem de dimineață, pentru că voiam să ajungem și să ne bucurăm deee:
Traseul Val Di Funes
Nu e prima dată când am ajuns aici, dar data trecută nu făcusem hike. Acum e momentul! Am deschis AllTrails și duși am fost. Erau câteva autocare în zonă cu oameni, am plătit parcarea, ne-am montat 2 sandwichuri de căciulă, luat apă/suc și hai să vedem ce-i de capul zonei. Italienii țipau după noi, don’t pay the parking, it’s free today, don’t pay don’t pay. Lasă nene, că de 2/5 euro nu stau cu stres tot traseul că îmi ridică ăștia mașina. Că nu mi-o duc în service, mi-o duc în parcare și aia costă. Am pățit eu la Barcelona de 250 de euro să-mi caut mașina.. But that’s another story to tell.. Oh, Barcelona, orașul care prima dată ne-a spart oglinda la mașină, a doua oară ne-a furat laptop-urile, iar a 3-a oară mi-a ridicat mașina. Blestemat oraș, numa calc! Ce v-o place la el, nu ştiu! Mergeţi şi voi in Valencia, Sevilla..
Am început traseul omenește, în zonă super turistică , la biserică. Am întâlnit niște ponei super simpatici, niște cai de concurs și cam atât. Era fooaarte puțină lume. Era chiar o slujbă la biserică, dar n-am îndrăznit. Ne-am ținut de traseu. Am urcat, priveliștea devenea din ce în ce mai frumoasă. Santa Magdalena, cu munții în spate și nimic altceva e ceva de stai cu gura căscată. Te minunezi de verdele pur, de perfecțiunea vârfurilor , de seninul cerului, de pădurea deasă. Cine a făcut aici peisajul ăsta, nota 10, foarte frumos a făcut. O fi lucrat cu ChatGPT, că altfel nu-mi explic.
Sau poate nu e de glumit, e de clătit ochii, e de înțeles că locuri frumoase există. E de înțeles că natura primează, că ea dă tonul la frumusețe, iar omul are datoria de a le păstra frumoase, de a avea grijă. Acum, nu pot spune că Italienii au lăsat zona virgină, în adevărata ei splendoare, dar pot spune că deși au distrus natura, n-au distrus-o ca-n alte părți. Arată bine…. totul.. drumuri, case, mașini, verdeață, of. Ce fericire era la fiecare pas făcut pe traseu.
Drumul ne-a îndepărtat de zona 0, care sincer era și cea mai spectaculoasă. Și zic spectaculoasă în sensul în care, dacă nu vreți să faceți mișcare, vă duceți și vedeți Santa Magdalena, atât, și nu o să vă pară rău. E adevărat că după zona 0 urmează zona 1/zona 2. Ne-a băgat AllTrails printr-o pădure deasă, plină cu flori. Am ajuns apoi într-o zonă de pășune cu un fost lac. Am ajuns apoi într-un sat rupt de lume, iar pădure, iar sat. Era, vă spun din toată inima, era divin. Nu pot să zic că a fost cel mai frumos traseu din lume, sunt altele pe listă, dar verdele a fost cel mai verde. Ok, nu ca-n Azore, dar așa mă simțeam atunci. În crudu vremii, în tinerețea verii, în plămânul sănătos al Italiei. Tot îmi vine să zic al Austriei, dar e totuși încă Italia aici.
Traseul ne-a ținut picioarele în priză în jur de 3:30 ore. Și știu asta pentru că am făcut o poză la momentul în care ne-am pregătit sandwichurile (15:18) și momentul în care ne-am întors la mașină și ne-am făcut o poză, la 18:38. Cât scrie pe AllTrails atât am făcut. Ok, am rupt cu pauze de poze. :))
Vă las din ele aici, să nu credeți vreo secundă că sunt toate..
Un ultim ridicat de dronă și hai spre România.
-> Home
Puteam să mai stăm o zi în Innsbruck, am ajuns la 20:00, doar că l-am plimbat vreo oră și-un pic și am simțit că l-am terminat. Eram plecat de ceva vreme de acasă, ne-a cam ajuns cu pașii. Am stabilit că îi dăm direct spre Românica. (ok cu pauză, doar nu suntem nebuni).
Ne-a supărat un pic Innsbruck. Am parcat fix în centru, după stat un pic la coadă, și am ieșit fix într-un mega party de-al lor. Aveau o zi de tonete cu mâncare și alte evenimnte. Lucrul ăsta nu făcea decât să ne bucure. Atmosfera era super fresh. Noi nu mai văzusem oameni din Viena, ni se păru wow. Ne-am simțit ca copiii ăia de la țară, care văd pentru prima dată un oraș.
Am zis că mâncăm la un restaurant ceva, dar ne-a atras atât de mult vibe-ul de distracție încât am gândit că mai bine vedem noi tot orașul, și abia apoi mâncăm un gyros sau un burger, deja banghisem ceva bun.
Socoteala de acasă nu e ca cea din târg, la gyros nu mai aveau carne (amuzant nu?), iar la hamburger era coadă de 30 minute. Mai duceți-vă-n.. mâncăm noi ceva de la o benzinărie/non stop și aia e. Nu moare nimeni..
Innsbruckul îl mai văzusem, dar de data asta mi-a plăcut mult mai mult. În plin sezon de schi mi s-a părut mai puțin animat ca acum. Sper că nu e o excepție, și că de fapt el e vibrant, nu anost, cum îl știam.
Am plecat pe la 21:30 din Innsbruck, am zis că mergem până pe la 1/2 maxim. cazare nu ne-am luat încă, vă dați seama că nu știam cât ne ține stamina, și dacă se oprește mașina :)) .
Pe la 00:00 am zis hai să căutăm și noi ceva, o cazare, prima din drum. Am găsit un hotel cu self check in, bombă. Bombă a fost și acolo, Netflix, apă caldă, paturile tipla, curățenie lucie, nici că se putea mai bun somnul.
V-am zis de click click brrrr? nu v-am zis. Daaaa, s-a oprit și aici mașina. <3
Home
Și, a doua zi, după click click brrr, s-a mers 1356 km, ora 00:10 direct în Tunari . Un popas am avut la Arad, pentru o ciorbă tristă. N-a meritat oprirea, dar trebuia făcută.
Mașina a oprit și în parcare, acasă, pentru ultima dată. (sâmbătă)
Duminică și luni am avut de umblat de dimineață până seara.
Luni la 17:50 când s-o oprim, adios amigos, motorașul nu a mai oprit. M-a salvat ca de obicei Ideal cars, la 18:10 am culcat-o în service. Pe pastile, că singură n-a adormit.
Și cam asta a fost (cu concediu), mașina n-are nimic, avea un pin ciufulit. Și noi un pic ciufuliți, mai mergea o săptămână, nu?? Cum să nu?
Cât despre poze, ca de obicei, vizionare plăcută!! Next stop: Grecia 1 şi Grecia 2.
