Mahé

Ferry, pungi şi cycling

Drumul către Mahe. Uailei… Povesteam în expediția noastră de văzut balene din Azore cât de rău mi-a fost. Dar și aici, nenicăăă… Și citisem review-uri, parareview-uri. Că e oribil, că sigur îți va fi rău, că nu scapă nimeni, că câr, că mâr. Așa a fost! Singura dată când unei persoane i-a fost rău pe barcă, mai mult decât mie, a fost în Gran Canaria, tot în căutare de balene, unde, printr-o minune, nu mi-a fost rău. Zic asta ca să înțelegeți că nu e prima dată când merg cu barca. (Plus că poate nu ați văzut postarea cu Gran Canaria sau Azore).

Dar acum… Meeem.

Ne-a venit „trăsura” de pe Praslin către Mahe. Era ultima interacțiune cu apa pe septembrie, mă consola gândul. Un drum scurt de 1’15”. De la -4.347, 55.765 la -4.619037776601966, 55.4583565344929. Ce putea să se întâmple? Fusesem cu aceeaşi barcă pâna în La Digue cu 3 zile în urmă. 20 de minute de vreme bună şi valuri mici.

A venit caleașca, ne-am suit în ea. 75% din grup a rămas sus. Eu m-am întors jos după ce mi-am lăsat bagajele. Din start urăsc să stau pe loc cu barca. Mi se face rău imediat. Am anunțat totuși echipajul să nu plece fără mine. Am stat cu ei până la plecare, pe o bancă. Barca deja avea un balans neplăcut. Numai când mă gândesc, mă și ia cu amețeală. Curajos, am tras ultimul aer ‘praslinian’ pe nas. Bring it on! Sau let’s goo, cum ar zice generația tânără. Cu zâmbetul pe buze, cu optimismul ridicat, haiderem. Am mai mers cu barca și nu mi-a fost rău. Poate nici acum nu va fi cazul.

Yeah… right… ce naiv… Să vezi ce plecare, baa… și ce viteză a luat nebuna. Și ce valuri! Panică nu a fost, deși făcea ca toți dracii, dar rău mi-era sigur. Acum eram sigur că nu scap. Au trecut 5 minute, 10 minute, 15 minute. Valul sus, valul jos, valul stânga, valul dreapta, valul sus, valul jos, valul sus, valul jos. Vedeți un pattern? Vezi marea, vezi cerul, vezi marea, vezi cerul, vezi marea, vezi cerul. Barca în sine era destul de mișto, plăcută, modernă. Aveam televizoare cu ecrane mișto, cu reclame la resorturi, la activități de făcut pe insule, toate nebuniile. Dar naiba să le ia dacă m-am uitat un pic la ele. Gândul meu era: te uiți în față, te uiți în față, nu ți-e rău, nu ți-e rău, nu vomiți. Maa… și am rezistat. Până… am simțit că mă ia.

Un fior din stomac, o împungere musculară bine-cunoscută din păcate, o strângere de maţe. E clară treaba… Îmi mai dădeam 5 minute de liniște. Am anunțat grupul că mi-e rău, am cerut și o pungă. Doamnele de la echipaj împărțeau în stânga și în dreapta de 10 minute, se plimbau printre mese. Trebuia doar să ridici mâna. Până la mine nu ajunseseră, dar când a fost pe-aproape, am cerut cu „poftă”.

Știind că foarte mult contează atunci când îți e rău să nu simți mirosuri, să nu vezi acțiuni similare, să nu auzi sunete declanșatoare, ce să mai… să nu borască cineva pe lângă tine, am fost drăguț și m-am ridicat de la masă, să mă duc ori la altă masă, ori la baie. (Să nu stric starea grupului). Doar că am făcut asta un pic cam târziu, după ce am văzut că din fața bărcii deja s-a dat drumul la cântare… Și m-a luat, nenică… M-am ridicat, am mers 5 m până la bar, cu gura strânsă. Am mormăit cu greu „Where’s the toilet, I’m not feeling good”. „No toilet, sir, haha, use the bag.” Drăguț din partea lor… Așa că trebuia să mă întorc la loc. Dar nu puteam să mă întorc la locul meu, îi nenoroceam pe toți. Valurile erau foarte mari, nu puteai să stai în picioare, așa că m-am făcut că nu pot să mă duc la masa mea și m-am dus la masa de vis-a-vis. (10 m).

Cromatic, sigur eram mai alb la față decât Albă ca Zăpada. În fața mea, la masa de vis-a-vis, un asiatico-coreano-chinezo-vietnamezo ÎNGROZOT de-a dreptul când m-a văzut că mă așez lângă el. Nu știam dacă era gelos pe mine că am pielea mai albă ca el. Glumesc, sigur avea și el rău. I-am tras un zâmbet, dar era evident ce avea să se întâmple în 3… 2… 1… Zâmbet fix înainte să pornesc concertul. I-am văzut frica în ochi. I s-au făcut ochii cât cepele când a văzut că din contactul vizual, de la „hello”, am dat direct spre pungă. Cred că nici „hello-ul” ăla nu a fost terminat pe deplin. Cu buzele un pic deschise, mâncarea pe drum, eu am dat capul în jos în fix aceeași secundă în care el a întors privirea în spate. Bă, zici că el voma, nu eu. Stai, frate, că nu dau pe tine!

Și-am început… Și scoate sunete, chinuit, aplecări, mișcări, în tandem cu barca. Punga pe poziție. Un căcat de pungă de hârtie, că-mi venea să dau pe jos direct. Avea o intrare un pic mai mare decât gura. Dacă o puneai la gură, se etanșa, atât de mică era. Deci puneai la gură, dădeai în ea, se umfla ca un balon, apoi trebuia să respiri, desumfli balonul. Nu știu dacă înțelegeți unde bat, dar singura șansă e să nu umpli balonul cu mâncare. Grotesc, băă. Mă scuzați, dar dacă am trecut prin asta, vă pregătesc moral să nu pățiți și voi. Sau să fiți mai informați, da?

Trecuseră 30-40 de minute, mai aveam jumătate de oră. Timpul se scurgea atâât de lent… Știam în capul meu fiecare minut. Știam când e și 30, și 31 și 32. Vizualizam în minte secundarul cum se plimbă pe ceasul pe care nu-l aveam. După ce am terminat prima pungă, înțelegeți ce vreți prin „terminat”, am cerut alta. După ce am terminat a doua pungă, am cerut alta. Erau oamenii mei dispensere de pungi. Am folosit vreo 5. Am fost cel mai harnic de pe barcă, yay! Starea mea era îngrozitoare. Eram atât de transpirat, deși era rece înăuntru. Îmi picura efectiv fruntea, ceafa, tâmpla, exact ca la un antrenament de cycling executat corect. Strop după strop. Tricoul flească! Eram transformat. Nu voiam decât să se termine, gând oprit ocazional de reîntâlnirile mele frivole cu pungile. Luați, dracu, pungi mai mari, în mama lor, că-s ieftine, naibi!

Bă, și ce job… Să stai să dai pungi goale la clienți e una, dar să le iei pline… Of, of, măi, măi. Să mă plâng eu vreodată de telecom/fotografie, că vine bunuţu’ și dă cu mine de pământ.

Da, și cam atât a fost cu ferry-ul nostru frumos, intitulat Cat Cocos.

Vreme bună, da’ nu la noi

Ajunși în port, nu voiam decât să cobor, naibii, mai repede. Dar ce crezi? Întâi coboară business class. Au tras mare panglică, să îngrădească săracii. Noroc ați avut voi că am scos tot din mine.. Hai că vine și rândul meu. Aer, aer, aeeer în morții lui de aer. Pământ!!! Nu voiam să mai aud nimic, să văd nimic, voiam doar să stau locului. Nu vorbeam cu nimeni, nu mă interesa nimic, voiam pauză de la viaţă 5 minute..

Pe cuvânt că vă zic povestea asta și mă ia cu amețeală.

Daaaaaaaaaaaar, am ajuns în Mahé! Weee. Weee pe naiba iar. Din furtuna de pe ocean, am coborât în ditamai ploaia tropicală. Ploua de nu vedeai 100 de metri în față. Bagajele le-a mutat echipajul din vaporaș 10 metri până la locul de bagaje, s-au udat instant. Partea bună e că tricoul meu era deja 100% flească. Transpirasem atât de tare încât se udaseră chiar și pantalonii, zici că făcusem baie. Afară mă luase și-un frison, tremuram, dar nu se mai plânge nimeni. Eram pe pământ. Acum… hai să ridicăm mașina.

Ia telefonul, vorbește pe WhatsApp cu Kreol Services. Domnu’ era aici. Cea mai bună chestie din univers a fost că am luat Full Insurance. Ce înseamnă asta? Înseamnă că mașina e asigurată 100%. Asta înseamnă că nu am mai verificat dacă are daune, că chiar dacă i-am fi făcut ceva, nu plăteam nimic. (mai multe informații utile despre închiriat mașini aici). Domnul de la firma de închirieri a zis să o verificăm, dar când și-a dat seama că e fully insured, a zis “Thank you God!!”, că chiar nu aveai ce să faci în ploaia aia. A zis și el că dacă nu aveam full insurance să venim a doua zi, să-i facem ce vrem azi. M-a întrebat dacă știu să conduc sau trebuie să vină să îmi facă vreo instruire. Nu, tati, știu, ce naiba? Cel mai fericit era că nu iese în furtună. Mi-a arătat frumos, de la distanță, că mașina e acolo. 50 de metri. “Can you please go alone, sir, haha?” Da’ nu mă duc eu singur pe furtuna asta? Și dus am fost. Am mai făcut o baie…

Am luat mașina cu succes. Am pornit-o mai greu un pic. Nu mai știu ce nu-i convenea. Dar am răzbit. Acum, Suzuki Baleno e o mașină destul de mare (față de i10-le de pe Praslin). Ai zice că intră 4 oameni și 4 valize. Realist, chiar intră. Dar pe ce furtună era, nu aveam cum să facem lego în ploaie. Așa că am zis că duc eu bagajele cu ea, iar în port să rămână 50% din echipaj. Planul a fost acceptat. Să purcedem.

Cazarea şi Gogu’ Maps

Nu vedeam absolut nimic. Bă nimic. Punct. Și drumurile chiar erau bune. Ne-a aruncat Waze-ul prin oraș, la aglomerație, la oameni pe stradă în picioarele goale, la curbe, la strâmbe, urcușuri, coborâșuri. Am ajuns cât de cât la destinație. Cel puțin la începutul satului în care stăteam, la 15 minute de Victoria, capitala Mahé.

Cazarea, fiind în vârful dealului, relativ nouă, beneficia de un drum nou. Drumul nou nu era pus pe Google Maps… Să vezi confuzia naibii când pui pe hartă să te ducă undeva, iar locația de pe Maps să nu aibă nicio treabă cu realitatea… Google Maps ne scotea la baza dealului, cazarea era în vârful dealului. Ca să ajungi din cele 2 puncte aflate la 100-200 de metri distanță, trebuia să parcurgi mulți km de serpentine. Dar ne-am luat după instrucțiunile primite de la proprietar și într-un final de tot am ajuns. Drumul era îngust, aceleași probleme cu autobuzele/mașinile mari, te aruncau de pe șosea… A trebuit să și întorc de câteva ori să găsim vila. Ploua într-un hal, încât pe jos, deși era o pantă bună la șosea, veneau în valuri șiroaie de ape cu pământ. Curgea atât de mult pământ încât credeam că o să se termine muntele :)).

Cu vizibilitate 0, aglomerație, oameni pe stradă, geamurile aburite, am reușit într-un final să ajungem la cazare. Ne-au deschis poarta, acum haidem sus. Unde naiba sus? O mașină urcă panta asta? Mi se părea imposibil, dar am zis Yolo!, full insurance. Am ambalat-o, a derapat de au luat-o toți dracii, dar am urcat. Pe lângă pantă, era și foarte, foarte îngust, și urcat în spirală. Nu vedeai nimic nici de la gard, nici de la ploaie… Acum. Parcaţi.

A venit tanti de la cazare cu o umbrelă mare, să nu ne udăm, dar ce căcat să mai salvezi? Eu deja eram plin de apă din experiența de mai devreme. Dar chiar și așa, erau atât de mari stropii și de mulți și de reci, of! Ce mai putea să se întâmple?

Cum ar zice Murphy: dacă ceva poate merge prost, va merge prost. Cazarea: “Penthouse”. O vila de 2-3 etaje, noi aveam ultimul. 3 etaje de urcat cu 4 valize de cală. Paana meaaaaa. Opriți ploaia, vă roooog. 3 etaje de urcat pe afară, pe o scară de piatră minunată, dar pe afară… Spre oraș nu vedeai absolut nimic, am avut timp și de aruncat cu ochiu’, să respir… 40 de kg/tură nu le urci dintr-un foc. Știam că suntem în vârful dealului. Era evident. Dar nu vedeai absolut nimic. Totul negru. Doar o lumină de ansamblu, de la oraș.

Ajunși sus într-un final, cazarea era genială. Un alb i-ma-cu-lat. O curățenie impecabilă. Niște camere foarte mari, foarte frumoase, foarte înalte. Care e primul lucru pe care îl faci când ajungi în asemenea loc? Nimic, te duci și vomiți în prima baie, că erai sătul de pungi. Mi-era și rușine. Doamna de la cazare atât de drăguță, plăcută și politicoasă, eu un gherțoi jegos, transpirat și împuțit, intru plin de apă pe gresia aia spălată cu periuța de dinți, cred, direct la baie… Aia e. I’m sorryyy. Bluaaahhh. Bluaaaaah.

Poze de pe zi:

Şi totul ar fi fost minunat dacă rămâneam acolo. Stăteam să îmi potolesc răul. Sau dacă troznea un fulger de afară direct în cap, să scap naibii de tot. Cam așa îmi era. Dar mai aveam 50% din grup lăsat amanet în Port, unde, realist, nu arăta chiar așa de bine. Mi-am schimbat tricoul, m-am spălat pe față… Înapoi la Suzuki. De urcat, a urcat, de coborât o coborî panta. Am închis tot la cazare, geamuri, uși, am lăsat bagajele. 20-30 de minute și am ajuns în port, unde s-a pus lacătul, gașca era la ușă. Am reîntregit grupul și direct la restaurant. Am găsit un restaurant frumușel și fancy. Putea să fie orice, că mie tot rău îmi era, dar să mâncăm.

Mâncarea mea:

Orez chior să-mi treacă răul. (chiar bun pentru ce aveam eu nevoie)
O salată grecească simplă. (credeam că îmi va fi ok)

Orezul chior chior, uscat, vai mama lui, aia e, asta am cerut. Frumos a fost că mi l-au adus imediat, în 2 minute. Dar salata grecească……… of, Grecia mea… Salata a fost o-ri-bi-lă :(. Salată la pungă, parcă 2-3 felii de roșie și oțet balsamic cât cuprinde. Cred că efectiv au înlocuit uleiul de măsline cu oțet balsamic. Nu vă gândiți că era un oțet balsamic de calitate… Doar feta era ok din toată farfuria aia.. Efectiv n-aveai cum să mănânci prostia asta. Mai ales după ce rău mi-a fost.
Nici mâncarea ei nu a fost așa bună. Niște paste cu sos nefiert.. măcar cealaltă jumătate de grup a mâncat bine.. norocul lor..

După restaurant, duși am fost acasă. Ploaia se oprise, drumul era 100% altul. Nu mai erau inundații, pe geamuri vedeai, nu mai erau aburite. Și traficul se mai liniștise. Noi chiar ne plânsesem că stăm la mama naibii, dar dacă nu e furtună nu e chiar așa de rău. (mai ales că acum și știam unde stăm, cât de cât).

Ne-am spălat, ne-am culcat. Am scăpat un pic și de rău. Life is fine and well again!

În Mahé ne-am confruntat cu vreme destul de proastă. Cam ploaie în fiecare zi, soare din ce în ce mai puțin. Am prins câteva plaje în lumină bună, e foarte frumos, dar nu se compară nici cu Praslin, nici cu La Digue. Dacă totuși n-ai fi prins absolut deloc soare pe Praslin și La Digue, și prindeai pe Mahé, se schimba topul preferințelor. Cât ghinion să ai? Totul este extrem de diferit atunci când e soare, față de atunci când sunt nori. Deși noi am mers teoretic în plin sezon, vremea pare că nu a ținut prea mult cu planurile noastre. Nu ne-a dat nici peste cap, dar era altă experiență dacă aveam numai și numai soare.

Trecem peste.

4 zile full aveam de stat în Mahé. Prima zi părea să fie cea mai bună, așa că aveam de gând să facem turul insulei. Ne-am gândit să mergem în cel mai îndepărtat loc, să vedem cea mai frumoasă plajă. Așa că sus în Suzuki și la drum. Drumurile bune, dar, în funcție de ce traseu alegi, ai ori cu 20 de minute mai mult, ori serpentine de te fac cu capul. Deși conduceam, răul de ieri s-a resimțit și azi. Numai de serpentine nu aveam chef. Stânga, dreapta, stânga, dreapta, stânga, dreapta, stânga dreapta. Nu mai vreau. Ne-am dus pe drumul drept, ne-am întors pe serpentine…

Ajunși la destinație, ne-am băut cafeluța pe malul mării. Vremea era destul de ‘meh’, așa că nu ne-am bucurat pe cât trebuie de relaxare și… înapoi la drum. Am mai oprit din când în când la o limbă de nisip, când dădea lumina pe ea, era într-adevăr minunat. Nu la fel de frumos ca până acum, dar tot îți bucurai ochii și luai tot ce puteai cu tine.
O nouă seară, un nou restaurant, un nou fail total.

Revolte & hiking

Nemaisuportând mâncarea lor, dați peste cap cu totul de foame, am decis că în ziua asta să gătim acasă. Mâncărică de cartofi. Am găsit cartofi, morcovi, ceapă. Aveam un supermarket la 15 minute de mers. Era cam singurul mai aranjat, mergeam în fiecare dimineață pentru una-alta. Ba cafea, ba pâine, ba lapte, ba făină pentru clătite.

Era fun. Mergeam noi băieții, fără fete. Care e diferenţa? Dacă aduni cu full insurance-ul, înseamnă că pantele se iau mai repede și delimitatoarele de viteză sunt chiar rampe. A fost fun. Nu neapărat safe, but did you die? Totul a pornit de la supărarea noastră pe firma de închiriat că ne-au dat un cauciuc distrus. Am făcut pană cu el, era inevitabil. N-ai cum să lași așa ceva pe mașină.. Adaug poze. Aparent de-aia derapa mașina la urcare, că nu avea un cauciuc.. Măcar pana s-a rezolvat repede, pitstop de formula 1. Ne-am distrat și cu asta.

În Mahé, ca activități, mai aveam de făcut 2 hiking-uri:

Anse Major
Laudă tot internetul că aici e cea mai frumoasă plajă din Seychelles. Să nu vă luați după ei. Față de La Digue e pistol cu apă. Nu se compară nici pe departe nici cu plajele din Praslin. De frumoasă, e frumoasă. Dacă tot concediul din Seychelles îl veți face pe Mahé, n-aveți cu ce compara, o să vă placă.
Trail-ul a fost fain și foarte ușor. Pe traseu, vegetația e simpatică. Nu se compară cu Valle de Mai din Praslin.. Acolo e ceva de speriat cu cât de frumos e..
Tot pe traseu am dat și peste niște păianjeni de toată frumusețea. Am avut tot timpul din lume să îi pozez. Niște bijuterii!

Ah, am uitat, pe trail-ul asta ne-am întâlnit şi cu nişte românaşi mai în vârstă, foarte simpatici.

Plaja în sine ne-a dezamăgit total.. nu merită drumul.. Revin cu recomandarea (pe care am primit-o și eu, dar am ignorat-o) de a vă lua 2 zile în Mahé și restul în La Digue / Praslin. Se poate să săriți Mahé cu totul. Dar vă rog, MAI MULTE ZILE ÎN LA DIGUE!

Morne Blanc

Aici măcar hike-ul a fost mai interesant.(pentru mine, nu pentru toată lumea) Vremea se anunța cu un pic de ploaie. Era pentru prima dată când nu ne-am luat pelerinele cu noi. Ne săturasem să le cărăm.. Și pentru prima dată când chiar aveam nevoie de ele :))
Am pus umbrela noastră magică de la Pepco și am așteptat să se potolească un pic. A fost ok și așa. Dacă ploua mai mult, ne-am fi ofticat maxim de tot.

Ca vegetație, foarte interesant. Urci efectiv pe rădăcini de copaci. Foarte verde, foarte curat, dar foarte abrupt. Ploaia şi umezeala ridică contrastul la culori, vis! Îmi aduce aminte de treptele din Madeira, doar că acolo nu se mai terminau. Am ajuns sus, o priveliște foarte faină, când nu e ceață sau nu sunt nori. Am prins-o la marele, marele fix! În 10 minute a dispărut tot, începuse ploaia.

Terminând hike-ul rapid, ne-am întors acasă la mâncărică noastră de cartofi și la infinity pool-ul nostru pe care nu-l încercasem până atunci. Am terminat ziua cu o leneveală totală. Piscină, bere, o plăcere. Nu am apucat să laud prea mult cazarea, dar era ceva frumos tare! Priveliştea de la balcon era ceva de speriat! Liliecii îşi vedeau de lucru constant în raza noastră vizuală, oceanul şi resorturile de lux îşi scuturau luminile portocalii din distanţă. Vegetaţia era şi ea frumoasă, copaci înalţi, foarte diferiţi de cei lipsă din Tunari. Deja aţi văzut poze.

Încet, încet se termină și zilele noastre. Mai aveam de bifat grădina botanică, templul și de cumpărat suveniruri. Fail total pe toate planurile.

Grădina botanică foarte mică, fără nimic interesant de văzut (comparabil cu ce văzusem până atunci) și foarte scumpă pentru 15-20 minute de plimbare. Are câțiva Coco de Mer (palmieri cu niște nuci de cocos foarte sugestive), dar plantați, nu naturali. Pe Praslin e pădure cu ei, la Valle De Mai cred (sau Ferdinand – dacă vă duceţi, vă documentaţi). Aveam țestoase, dar îngrădite, pe La Digue erau libere. Mulți palmieri pe care deja îi văzusem, și ceva plante care nu ne-au stârnit curiozitatea.
Singurul lucru pe care nu îl văzusem până atunci a fost numărul mare de Fruit Bats la un loc. De obicei i-am văzut separați, aici erau în gașcă mare. Se mai și certau. N-am prins nicio bătaie, din păcate.

A mai rămas Victoria. În Victoria am fost de vreo 3 ori. Prima dată am cumpărat niște fructe geniale din piața de fructe și am încercat să vizităm un templu urâțel.

A doua oară am încercat să găsim niște suveniruri drăguțe, dar n-am nimerit nimic. Toate erau niște chinezării obosite. Noroc că există o distilerie de rom foarte cunoscută în zonă. Takamaka. De acolo am luat cam de toate. Amuzant e că Takamaka este și în Europa și este mai ieftin decât în Seychelles. Aparent au niște taxe de alcool foarte ridicate.

A 3-a oară am fost la o cafenea, să mai vedem și noi ce gust are cappuccino, că din România, de la Elefant cafe-ul nostru din Tunari, nu mai bausem o cafea decentă.

Singura pățanie ar mai fi să vă spun cum mi-am pierdut telefonul de 2 ori și l-am găsit de fiecare dată, dar cred că e mult prea mult pentru o singură lectură.

Așa că ia hai, gata, la aeroport! Ultima zi am păstrat-o pentru Grădina botanică și pentru o ultimă plajă. După grădină ne-am făcut lego-ul de bagaje din Suzuki și ne-am tolănit pe scaune, la un suc, la Kreol Kafe și la Takamaka.

Mai mergem și acasă. Ne e dor de o mâncare bună. O să avem pe avion, trăiască Qatar-ul, și la Lounge, trăiască Priority Pass! Fetele au dat comandă la Freshful pentru ora 09:00 (la 07:30 era aterizarea). Noi am ridicat, ceilalţi n-au mai auzit telefonul. Noapte bună!

Mai rămâne să ne gândim unde mergem la anu’. Deja avem 2 ani la rând în Oceanul Indian..