Pe vremuri, toate drumurile duceau la Roma, acum duc la Valencia. Pentru mine, cel puțin. Este a 5-a oară când mă văd cu acest frumos oraș. Poate că a și fost primul oraș spaniol pe care l-am vizitat. M-a vrăjit de atunci, în 2018, cu parcul lor care străbate tot orașul, ce grozăvie. M-a vrăjit cu plaja lor lată, cu lumea extrem de activă. Săli de sport în aer liber, cursuri de bachata, salsa, dansuri în aer liber. Toată lumea aleargă, toată lumea face clase sportive. Duceam cu adevărat lipsă de așa ceva în București. Acum parcă ne-am mai civilizat, arată și la noi ceva mai bine parcurile. Și mai aglomerate.
Nu de puține ori am zis că este orașul meu preferat din Spania și, după cum spuneam în povestirea despre Tenerife, am văzut multă Spanie. Când mă întreabă cineva în ce oraș m-aș muta, la bătrânețe, Valencia e luat în calcul. Că îmi voi schimba părerea peste ani și ani, o să vom vedea.
Valencia l-am ales ca escală în drumul nostru din Tenerife în București. Era mult prea scump biletul direct din Tenerife (1000 lei / pers). Tenerife – Valencia a fost 35 de euro, iar Valencia – București, 250 de lei. Practic, am câștigat vreo 500 de lei/persoană cu această combinație. În Tenerife, oricum am avut multe zile, mergea o schimbare. Plus că aveam să îmi etalez skill-urile de ghid, travel planner. Mereu mă încântă ideea să prezint un oraș frumos, pe care îl cunosc și îndrăgesc. Așa că planurile le-am făcut doar eu. Știam oricum ce e de văzut, mai rămânea doar să închiriem 2 biciclete.
Bicicletele se pot închiria din 1000 de locuri, partea bună se făcea că aveam chiar la hotel această opțiune. Și prețul era ca în oraș, 13 euro / zi. Parcă aveau și biciclete gratis odinioară, dar nu mai știu condițiile. Ne-am bucurat mult că puteam să plecăm de la cazare și să ne întoarcem tot aici cu ele. Deși stăteam destul de central (la 5 minute de Ciudad de las Artes), aveam mulți kilometri de parcurs înainte..
În prima zi,
cea cu biciclete, aveam de bifat absolut tot ce era de văzut. Nu trebuia să ratăm nimic. Aveam de mers la Ciudad de las Ciencias, apoi în parc, apoi înapoi spre port. La port, pauză de cafeluță, la plajă. Am băut o sangria bună rău. Ne-am și amețit bine tare. :)) De la sangria, vreo 20 de minute de pedalat până la Port Saplaya. Prima dată când am venit în Port Saplaya, în 2021, am vrut să văd câți pași pot să fac într-o zi. Am făcut practic același traseu ca acum, dacă nu chiar și mai lung, pe jos. Mi-a luat vreo 12 ore și 60.000 de pași. Nu glumesc, a fost singura zi din viața mea măsurabilă electronic în care am făcut 60.000 de pași.
La Port Saplaya am fost plăcut impresionat de starea clădirilor, de liniștea genială. Plus că nu mă așteptam să văd ceva atât de “venețian”, în ficatul Valenciei. Am descoperit ulterior că mai sunt zone portuare prin Spania. Cel mai mare în care am ajuns, și o fi poate și cel mai mare din Spania, a fost Empuriabrava – frumoasă zonă (doar în port, orașul nu pot să zic că mi-a dat vibe-uri plăcute. Multă sărăcie. Partea bună e că este muzeul lui Salvador Dalí, o capodoperă, pe gustul tuturor). M-am mai documentat, am revenit, Empuriabrava este cea mai mare zonă rezidențială navigabilă din Europa, cu 24 km de “canale”. Dar nu despre asta este vorba.
Nu putem să comparăm Saplaya cu Veneția. Foarte multă lume se ‘atacă’ și atacă ideea. Nu a zis nimeni că nu mai trebuie să te duci în Veneția dacă ai ajuns aici. Nici pe departe. Dar e frumos, dacă n-ai mai văzut un port rezidențial. Și aranjat. Și dacă prinzi vreme bună și liniște, e wow. Ajută mult și apa dacă este curată sau liniștită, ies niște poze demențiale!!! Nu am făcut prea multe poze acum, vă spun sincer, alcoolul nu mi se pare că îmi ajută creativitatea.
Am ridicat drona vreo 20 de minute, am dus-o sus, jos, pe canale, peste canale. Hai să fugim, că nu știm dacă avem voie să spionăm bărcile oamenilor sau, mai rău, casele. Am făcut un pipi și s-au dus efectele sangriei. Și fiziologice, și psihologice.
Înapoi pe bicicletăă. Vremea se răcea văzând cu pielea. Soarele își pierdea din influență, iar când venea câte o briză, trebuie să recunosc că nu mai era de tricou. Brrrr. Am pus geaca de tot pe mine. O scurtă pauză de dronă am mai făcut să filmez un meci de volei. Praf lumea, îmi cer scuze, n-am scos nimic wow.
Am stabilit că mergem direct în centru, să mâncăm o paella bună. Până în centru aveam de pedalat vreo 15 minute, pe jos nici nu vreau să mă gândesc. Îndepărtați de parc, se împuținau locurile de parcat bicicleta. Parcă ne era și aiurea să le lăsăm în locuri dubioase, nu de alta, dar ne costa 150 de euro/bicicletă în caz de furt. Am găsit un loc cât de cât safe. Părea lângă niște magazine, cameră de filmat n-am văzut, dar era ceva poliție pe stradă. Nu ni s-a părut nimic suspect. Cu sufletul la gură, am lăsat 300 de euro random pe stradă, după care am fugit la masă. Mâncarea se promitea bună peste tot, dar un restaurant a făcut mai mult cu ochiul. Amuzant e că până la el era absolut totul plin. La el, pustiu. Ciudat, că era extra-ordinar de central. Ne-am și ridicat semne de întrebare, dar n-a fost cazul. Mâncarea a fost excelentă. O paella venețiană și încă o copa de sangria. Pilaf am mâncat, pilaf ne-am făcut. Ne-am hăhăit, i-am judecat pe toți din restaurant. Era o tanti, noi i-am zis babă, dar eram băuți. Și și-a luat baba o salată. Masa era de 4. Toți ceilalți numai friptane și cărnuri, era piesă pe carne aici. Bă, murea baba lângă salatica ei. I-aș fi făcut poze, dar în ce stare eram, nu mi-am permis. Dar când o vedeai, of, cu ce poftă mâncam din paella noastră cu iepuraș și puișor. Mnah, mdeh, am terminat de mâncat. Am lins și un pic din oală (hai că nu la propriu) și am cerut nota. Am plătit, am mai făcut un pipi. De data asta a mai rămas un pic paella în mințile noastre. Și hai să ne recuperăm bicicletele. Ora era târzie, afară beznă, dar te călcai în picioare cu lumea. Câtă lumeeee. Am zis noi că e lume în Sudul Tenerifelor, dar duaaamne. Am uitat cum e un oraș la ore de vârf, în sărbătoare.
Am pus ochiometric Google Maps, sangria mi-a dat spiritul de navigație lui Cristofor Columb. Știam eu orașul destul de bine, dar trebuie să recunosc că m-aș fi rătăcit fără Google Maps. Aș fi scos-o la capăt, dar nu era doar timpul meu și picioarele mele la mijloc. Așa, stânga, dreapta, iarăși stânga, iarăși dreapta. Unde sunt bicicletele? Vedeam că ne apropiem, dar, Doamne, ce e cu atâta lume? Sute de oameni, mii de oameni și categoric zeci de mii de oameni. Toți mărșăluiau. Vă aduceți aminte că v-am spus că era ceva poliție pe lângă biciclete? Eh, asta așteptau. Doamne, ce protest. Câtă lume. Și bicicletele noastre în mijlocul lor. Efectiv a trebuit să tăiem coloana de oameni. Nici nu știam ce trebuie să strigăm. Am început și noi cu PSD, *PSD. Am găsit bicicletele, erau intacte. Dar ce peripeție. Lumea calmă, dar nu se știe niciodată, era haos.
5 minute și 500 de pași mai târziu am ajuns la o zonă mai liniștită. Ne-am suit la pedalat, direct în parcul meu preferat, până acasă. Lumea iar liniștită și atmosfera valenciană s-a înrădăcinat iar în sânge. Ajunși la cazare, băiță și Star Wars și nani. Mai aveam foooarte puțin și terminam toate filmele. Începusem în Tenerife, după cum v-am povestit.
După atâția pași și atâta pedalat, eram numai buni de somn. Good night!
Day 2
A început o ploaie, dar nu ne-a descurajat. S-a oprit repede. Am pornit în călătorit, să luăm pe îndelete Parcul și Centrul vechi. Am învârtit străzile de am înnebunit. Nici nu vreau să știu cum arată harta de pe Google. Cred că am terminat-o. Ne-a plăcut și azi. Am obosit, s-a înserat, haide să găsim un restaurant. Multe pline, cu rezervări făcute. Ora iar era proastă, ca de obicei, pe la 19:00 deschid toți. Spania este cunoscută pentru ora lor târzie de ieșit în oraș și mâncat. Cred că are de-a face cu frigul lor din casă. Dacă nu ai încălzire, ce să și cauți înăuntru. Ora lor normală de luat cina este între 21:00 și 23:00. Me encanta.
Am găsit un restaurant mai aranjat, mai fancy, doar că era închis. Partea bună e că aveau mai multe restaurante deschise, sub același nume, unul chiar în drum spre casă. Avea chiar și notă mai bună. 4.5. În 5-10 minute am prins loc. Ne-am comandat „the usual suspects”. Patata brava, pimiento padrón, sangria și o paella cu fructe de mare.
Eu nu prea mănânc fructe de mare, dar nici nu pot să zic că îmi era foame. Aș fi mâncat niște orez de acolo, am mai încercat, iar nota bună ne încuraja. Mai ales că arăta foarte bine.
Comanda se întâmpla pe la ora 6 jumate. La 7 și un pic ne-a ajuns aperitivul și băutura. Sangria era cea mai proastă de până acum. 0 alcool. Era numai gheață practic. Dar cartofii și ardeii decenți. I-am hălit repede. Mai bârfim, mai vorbim, una-alta, paella nu mai venea. Deja ne lua somnul de cât timp așteptaserăm. Ne interesăm și ne garantează că o să ne vină mâncarea imediat. Imediat a trecut o dată, de 2 ori, deja eram nervoși. Dar csf, review-urile erau bune, pofta noastră și mai mare. S-a făcut o oră jumate, și vine o minunăție de paella. Arăta superb. Aranjată, colorată. Am făcut pe fugă 2-3 poze și haida, avanti. Am luat o gură și m-am oprit. Mie, în principiu, nu îmi plac fructele de mare sau peștele. Nu sunt primele mele opțiuni la o masă. Așa că am zis, mă, decât să nu-mi placă, rămâne așa. Apoi mă uit că nici ea nu mănâncă. Aveau un gust de pește stricat. Și un miros de pește stricat. Am mai încercat, dar n-aveai ce. Am cerut nota, nu ne-a întrebat nimeni de ce n-am mâncat, n-am mai stat să facem panaramă, era clar că n-aveai cu cine. Sărut-mâna, review prost. Supărat, am pus și pe Instagram „Worst paella I had”, cu tag la restaurant. Au dat reshare. Am murit de râs. Le-a luat câteva ore să se prindă. Păcat, că aveau review-uri excelente, multe la paella de fructe de mare. Am tras noi bățul scurt și ei n-au mai putut.
Înapoi la Star Wars și noapte bună. Vine micul dejun imediat.
Day 3
A venit și Revelionul. Ultima zi din an. Am zis să o petrecem în liniște, pe lene multă. Să ne țină tot 2025 așa. Am coborât la micul dejun târziu. Aveau până la 11. Ne-am rezolvat problemele de aseară. Aveau o tortilla excelentă, cu smântână la borcane, 3 zile am tot mâncat. Singurul lucru cu adevărat prost a fost cafeaua. Nu că sunt eu mare băutor de cafea, dar merge așa, din când în când. Aici era ceva de speriat. N-am cuvinte.
Ziua se anunța cu ploaie mai toată. Valencia o terminasem de 2 ori, așa că n-aveam decât să așteptăm Revelionul. Am zis totuși să nu stăm în cameră toată ziua, așa că i-am dat la o cafenea drăguță, din zonă. Am mers vreo 10 minute, la umbrelă, cea din Pepco, de 10 lei, pe care am tot lăudat-o mereu. O ploaie mocănească, se potrivea cu vibe-ul nostru perfect. Am intrat în cafenea, La Pasticeria de Nana parcă se numea. Atât de drăguț a fost. Lume multă, am prins ultima masă.
Erau clienți ca noi, turiști, dar puțini. Majoritatea erau localnici. Se îmbrățișau cu toții. Ne aducea aminte de cafeluța noastră din Tunari, de la Elefant. Am pornit cu o cafea, am continuat cu câteva beri. E revelionul azi, trebuie făcuți toți pașii, treptat.
Am întrebat pe unde sunt artificiile, mă gândeam că ei, fiind de ai locului, știu. Aparent nimeni nu știa. Stăteau în Valencia sau pe lângă Valencia, dar nu au mers niciodată să vadă focul de artificii. Prea aglomerat. Vestea era și bună, era și rea. Cât de aglomerat să fie, ca în 10-20 de ani să nu ai și tu curiozitatea, măcar o dată, să vezi cum bubuie pe acolo. Ne-au zis că mereu e la primărie, la Ciutat de les Arts i les Ciencies, și la Torres de Serrano, parcă. Așa găsisem și noi pe știrile locale.
Mnah, cât să și stai într-o cafenea, au trecut cred că 2 ore. Ne-am salutat cu oamenii de acolo și ne-am văzut de drum. În drum spre casă aveam un mall, am pierdut vreo oră și pe acolo. Trecuse de prânz, dar ziua azi avea mai multe ore, că la 00:00 nu aveam să dormim, abia atunci urma să ieșim din casă. Așa că ne-am mai pus un pic în pat, să așteptăm noul an. Noul an nu putea să vină cu foamete. La restaurant am zis că nu mai mergem, să nu murim de foame. Hotelul nu avea opțiunea să-ți gătești, mnah, Hilton de săraci. Nici restaurant nu aveau. Nici prea departe nu voiam să mergem. Așa că singura opțiune era ori Burger King-ul de la parter, ori să mergem iar în mall. La mall ne-am dus. Ne-am comandat un mare McDonald’s, și ospăț a fost. Ne-a surprins cât de multă lume era la mall la 20:40 (la 21:00) închidea. Era plin ochi peste tot. Magazinele aveau deja ușile pe jumătate închise, nu mai acceptau oameni. Se uitau toți angajații la ceas, erau nerăbdători să plece mai repede.
La Mc coada. A mers repede, așa că am mâncat toate prostiile și ne-am dus acasă în sfârșit. 2 ore jumate de așteptat.
În tot timpul ăsta, ploaia a fost decentă. A avut momente în care s-au rupt norii, dar nimic de speriat. Cu cât ne apropiam de ora 00:00, părea că se intensifică. Ne tot uitam pe geam din când în când. La fel se uitau și oamenii din blocul de vis-a-vis. Noi, fiind turiști, aveam dorința de a vedea ceva. De mulți ani căutam artificii. Nu mai văzusem de nu mai știu când. De fapt, după o căutare, din 2021 când am fost în Zurich. În 2020 pandemie, în 2019 tot în Zurich le-am văzut, dar de la o departare mult prea mare. Le-am văzut și în 2022, chiar de pe Coasta de Azur, dar din avion, că am prins revelionul fix acolo. Am povestit experiența de 3 revelioane într-unul singur aici:
Da, deci ne doream să vedem artificii. Așa că ora era 23:40. Îmbrăcați bine (pe cât posibil), am pornit la drum. Ploaia se intensificase. Umbrela nu făcea mare lucru, dar se chinuia. Aveam o singură pereche de adidași, n-am avut loc de bocanci în troler. Am preferat să iau drona și obiective. Adidasii nu sunt ei cei mai buni pentru ploaie, așa că eram ud de la primii pași. Aveam de mers maxim 10 minute. Cu cât ne apropiam de artificii, cu atât ploaia începea mai tare. Singurul noroc a fost că nu bătea vântul. Dar ploaia. Mem. Nu ne mai plouase de câteva zile, de la Masca, din Tenerife. Dar ca aici în niciun caz. Și acolo nu ne punea nimeni să stăm în ploaie. Aici n-am avut de ales… Eram uzi leoarcă. Pe stradă câțiva oameni, nu prea mulți. Ne gândeam că iar ne ducem să vedem artificii degeaba, cum pățisem anul trecut în Nisa, unde n-au dat nimic.
23:58, 23:59. Rupea ploaia, mai că voiam să plecăm. La distanță era o zonă cu mai mulți oameni, adăpostiți de un acoperiș de la muzeu. Se auzea, 10, 9, 8, 7, … zeroooooooo. Zerooooooo. Zerooo. Nooo waay, nu dau artificii? Ea panicată:
Cât e ceasul?
Încă nu e 12 (dar era).
Mă și înainte să pornim pe plâns, nu că ar fi fost vreo diferență, fetele ne erau deja ude de ploaie, se aude. bam bam bam , au pornit 3 rachete. Vestitorii primăverii. Firav, finuț. Weee, avem artificii.
După 3, încă 3, și încă 3, și încă 3 și tot așa. Și încă 10, și încă 10, și încă 50, și încă 100. Mama ce nebunie. Bubuia cerul. În sfârșiiiiiiiiit, la mulți aaaaaani!!! Toată lumea se pupă, se îmbrățișează. Noi eram pe pod, aveam vedere minunată. Au oprit mașinile să vadă și ele. Câteva scutere de Glovo mai treceau să livreze mâncare. Of, săracii. N-au oprit și ei să arunce un ochi.
Dar cerul era superb, toate culorile. Ne-a ținut așa 9 minute. 9 minute de culori. După care, minutul 9->10 era de nedescris. Nici nu știam dacă e normal ce se întâmplă. Parcă au dat drumul la toate artificiile din dotare. Nu mai era nicio pauză sonoră, erau explozii încontinuu. Au scos și artileria grea, niște artificii/pocnitori de zici că eram în război. Da, frumos, a meritat din plin!!
Eram ud până la piele. Geacă, deși ziceau ei că e impermeabilă, n-a făcut față. Geacă, pulover, tricou, ude. Blugi și pantofi nu mai zic. Adidasii au absorbit ca un burete tot. Fiind un concediu la soare, vă dați seama că aveam o singură pereche de adidași, o singură pereche de blugi, o singură geacă și un singur pulover. Pe toate trebuia să le folosesc a doua zi, de la ora 7 (aveam avion la 10). Nu știu ce a fost în mintea mea când m-am culcat și doar le-am întins. Ce să se usuce în 6 ore.. în fine. A doua zi am fost la micul dejun cu adidasii, s-au udat toate instant. Am mâncat pe repede înainte. Bine că au pus ceva la bufet. Eram doar noi și 2 fete care abia s-au întors de la petrecerea de revelion. Eram rupte de oboseală, dar fericite. Aveau pălării/urechi cu Happy New Year. Nici măcar nu și-au luat de mâncare, doar stăteau acolo. Și când ne-am întors de la artificii, hotelul era plin de oameni care stăteau în zona de mese. Și-au făcut petrecerea la parter. Nu au avut curaj să iasă în ploaie. Mai era un singur cuplu pe care l-am reperat și erau la fel de uzi ca și noi, dar mai mult ca sigur n-au avut avion la 7 :)).
Am plecat la aeroport cum am putut, am băgat feon-ul în adidași vreo 20-30 minute. N-a făcut mare lucru, dar aia e. A fost primul zbor cu avionul în care m-am descălțat și mi-am schimbat șosetele. Am stat în șosete tot drumul, mici excepții triste când m-am dus la baie.
Și cam atât cu ploaia, cam atât cu 2024. Să sperăm la un 2025 mult mai bun. Să sperăm că vom căuta în continuare destinații calde iarna, să nu ne prindă încălzirea globală din urmă. Deși, dacă mai călătorim mult cu avionul, tot acolo ajungem.
Vizionare plăcută la mini foto-seria din Valencia!
