Orice mișcă haotic, pe mare, pe uscat, subteran, submersibil, îmi face rău. O pățesc în fiecare an, în fiecare an în care merg cu bărci în mod abuziv sau nu.
Am pățit-o îngrozitor, ca niciodată, în Seychelles, v-am povestit, am pățit-o și în Azore în căutarea balenelor, am povestit. N-am pățit-o în Gran Canaria în căutarea balenelor.
Dacă se poate avion, se alege avion. Doar că din Coron în El Nido era cam complicat cu avionul. De 5-10 ori mai scump. Chiar şi aşa, research-ul intens spunea că nu e agitată zona, fiind între insule, este destul de ok. M-am uitat și la câteva clipuri pe youtube, ce frumos arăta, apa oglindă..
Dar cum socoteala de acasă nu se pupă cu cea din târg, cele 3 ore jumate aveau să fie mai grele decât credeam.
Începutul lin, fără valuri. Barca în port. Ca de obicei, am ajuns devreme, chiar cu o oră înainte. Erau cozi imense la îmbarcare, dar ni s-a promis că se mișcă repede și nu avem niciun motiv de temere că pierdem barca. Aparent înaintea noastră se îmbarca un ferry destul de mare, cu direcția Manila. Dacă 4 ore par multe, nici nu vreau să mă gândesc cât e până în Manila. (13, am verificat). Dacă stau să mă gândesc, am mai fost cu ferry cam atâtea ore, în Creta, cu mașina, după cum ştiţi. Dar Marea Mediterană nu se compară cu Marea Filipineză, practic Oceanul Pacific.
Echipa a urcat pe barcă, eu am stat pe ‘peron‘ până la 5 minute înainte de plecare. N-aveam de gând să-mi stresez mojo-ul inutil. Eram afară eu și cu paza de coastă. În toată țara, orice urcare în orice ferry sau barcă se făcea numai cu aprobarea pazei de coastă. (inclusiv în bărcile de agrement). Se numărau oamenii, numărul de veste de salvare, se verifica temeinic (aici ne-au verificat și în bagaje, mai de una, mai de alta). Pe lângă numărat, trebuia să ţi se ia numele şi vârsta.
Am pornit!
O oră am rezistat eroic, 2 ore am rezistat eroic, după 2 ore, de “am rezistat eroic”, am ieșit în larg. Și ce larg! Foaarte laarg. Valuri imense, viteză de toți banii. Mișcări fix ca în mașina de spălat, nu doar sus-jos. Aveam și stânga-dreapta , și pe oblic-oblic, și pe lateral, și cel mai greu, spiralat în jos, spiralat în sus. Tambur 100%. Știam ce urmează.
Urmatul
Nemâncat de o zi, conform așteptărilor, a fost o alegere corectă. Am verificat barca, o inspecție vizuală rapidă, să văd dacă mai sunt locuri/scaune libere, să nu fac “gălăgie” chiar lângă grupul meu, dar nu părea că am unde să mă refugiez, așa că.. am dat drumul la concert. În do-major.
Mare mi-a fost surprinderea că înaintea mea s-a grăbit o fată, la 2 rânduri înainte.
Cum? Cineva mai slăban ca mine?? N-aș fi crezut. Chiar și cu 10 secunde.
Și a început concertul. Zici că am jucat “Nave” sau “avioane” din copilărie.
Acum începe locul (scaunul) B4, acum A6, acum F4, parcă apăsa cineva butoane și ne scuturau stomacele. F1, F1, F1111111111111111!!! Cred că era comic tare să vezi de sus, ca în Sims.
Eu alb la față, cu pungi în mână, îmi făceam numărul. Dar îl făceam doar eu, ceilalți 3 aventurieri din grupul nostru restrâns niciun stres. Al meu Tibi chiar se juca pe telefon. Of, nu că-s invidios, dar tare bine era să pot și eu.
Trist a fost că aveam la 2 rânduri mai în față o familie de 5.
Mama albă, tata alb, copilu 1 alb, copilu 2 alb, copilu 3 bebe, neașteptat de rezistent. Nici nu știu cum poți să ai grijă de cineva când îți e în halul ăsta de rău.. Să aibe ambii părinți rău de mișcare și 2/3 copii, e ceva blestem la mijloc. Sau nebunie, de ce mai iei barca?? Stai în doamne iartă-mă acasă, că vezi pe youtube tot. Sau citești la mine pe site. :))
Din 3 ore jumate au trecut 2, mai sunt 1.5 ore. Moralul era la pământ. 🙁
Din 3.5 ore au trecut 3, mai sunt 0.5 ore. Din 3.5 ore au trecut 4, mai e una..
În momentele de respiro, în care nu eram azvârliți, aveam curajul să verific harta pe telefon, să văd cum stăm. Și nu stăteam bine deloc. Din minut în minut realizam că nu aveau să fie doar 3.5 ore.. Probabil vremea ne-a împiedicat să înaintăm cu curaj. Adevărul este că aveam curaj, la ce valuri erau, dar nu părea că înaintam prea bine. Au trecut cele 3.5 ore, au trecut și cele 4 ore. Pungile se umpleau, se schimbau ca șosetele. Spre final pare că și marea s-a mai domolit. Apoi a început iar. Din cei 4, eu eram știut cu rău, a urmat și Cosmina. Cât să mai ducă valurile astea, a mai luat o victimă. Eram acolo, cot la cot :)) . “Oh this is love, uh uh uuuh.” Hai că am ajuns, 30 minute și gata, e clar. Se vedea insula. Optimiști convinși, pregătiți de coborâre, mesaj de la căpitan:
– Din păcate, întârzierea mare din cauza vremii ne-a ocupat locul din port, rămâne să așteptăm până la eliberare.
Fraților sunteți nebuni? Stat pe loc cu barca, în valurile astea???
De ce nu?
Și stai, și stai, și stai, și stai, și stai, și stai, și stai, și stai, și stai, și stai, și stai, și stai, și stai, și stai, și stai, și mai schimbă o pungă… a fost ceva rău.. a durat vreo juma de oră de neliniște și necunoscute, dar, când nimeni nu mai spera nimic, vjjj, accelerat, full speed ahead, bam, port. Bagajele tuturor erau printre oameni, pe culoare, pe rânduri. Evident nimeni nu avea loc de ele. Teoretic putea să plece oricine cu bagajul tău, dar n-am avut energie să iau nimic.. Am părăsit barca și am așteptat afară să îmi revin. I-am așteptat pe toți ai mei să coboare, alb, livid, la pământ, pe jos, dar totuși în viață.
Nu eram în stare de nimic, dar chiar nimic! În port, totul haos, taximetriștii (tuk-tuk-iștii) strigau la toată lumea să te ducă la cazare, ca la noi, odinioară, în Gara de Nord. Mai puțin pe mine, când mă vedeau, se uitau ca la fantome, cu milă, frică, neliniște. (oare scapă cu viață până la hotel să-mi dea banii?) (oare îmi dă și mie ce boală are?)
Și dacă muream, asta era problema? că mor în tuktuk? iei și tu din portofel și aia e. Eh, oricum, măcar am scăpat de bărci. Să ****@#* *#$@#) în ele de barci.
Dar tot concediul din Filipine e despre bărci. Numai bărci. Și iar bărci. Câte bărci? Multe bărci. Aici era doar începutul! Băăăăăăăăăărci!