Dacă stai să analizezi titlul, din start te gândești la ceva boli exotice, cu sau fără vaccin.
Dar PPS este de fapt Puerto Princesa, un vechi port spaniol. De ce suntem noi aici? Ei bine, nici noi nu știm. Aveam de mers în Buliluyan până la urmă. Doar de aici, din PPS, se fac plecările, fiind un oraș destul de mare și, cel mai important, cu aeroport. Dar noi n-am folosit aeroportul, noi am venit cu barca din Coron, că doar nu suntem nebuni să nu ne chinuim.
Și din Coron mergi cu barca, până în El Nido, și din El Nido mergi cu mașina până în Puerto Princesa, și din Puerto Princesa mergi în Buliluyan cu van privat. Totul irelevant, nu stați voi cu noi în barcă 5 ore, în mașină 14. Doar nu sunteți nebuni.
Și de ce totuși vă povestesc despre un drum de 6 ore? Pentru că e autentic nene. Vezi Filipinele așa cum e, cu bune și rele. Poate vă povestesc şi pentru că am mult timp de contemplat în scurtul nostru drum.
Plecarea se face la ora 02:00. Nici mai devreme nici mai târziu. Cazarea am ales-o nu după cum arată paturile și camerele. Nu după cum te gândești, că e curat sau liniște. În niciun caz nu după cum arată breakfast-ul. Am ales-o în funcție de numărul de review-uri pozitive a persoanelor care și-au lăsat bagajele mai mult timp acolo. Patronul, un IT-ist care a locuit 10 ani în Dubai, un tip de gașcă, la vreo 35 de ani, ca noi toți. O noapte am dormit la el, bine.. dormit… 3 ore. Bagajele, în schimb, au dormit mai mult la el, vreo 4 nopți și 4 zile. Ne era frică de lăsat bagaje şi din perspectiva substanţelor care pot apărea în bagaje. Filme sunt multe, instagram-ul e plin de ele. Şi redit.
Ora 02:00, nicio mișcare. Alarma ne-a trezit somnul oricum compromis. Mai vine oare duba să ne ia? Se descurcă să ajungă la destinație? Întrebări la care n-am avut răspuns vreo 15-20 minute. Pereții din Filipine nu sunt ca pereții de acasă, am auzit motorul la 2 dimineața cum vibrează. O Toyota răsărită, albă la vopsea, neagră la geamuri. Caleașca noastră.
Off we go
Șoferul, filipinez autentic, nu știa o boabă de engleză. Se uita urât la noi, sau era urât și doar se uita la noi, nu am înțeles prea bine. Ora era 02:30. Noi am plătit operatorului nostru “Tatak Balabac” destui bani, cât să avem van-ul privat. Asta însemna, pentru noi, că suntem doar 4 oameni în el. Dar nu asta au înțeles ei. Așa că 12 locuri avea mașina, 12 oameni au încăput. Bagaje? Yolo, le băgăm între pasageri. Nu degeaba am lăsat bagajele la cazare. Abia ne-au intrat rucsacele.
Rău de mașină? A învățat filipinezul meu engleză cât i-am explicat că eu nu stau în spate că umplu mașina de Burger-ul meu de la Jollibee. Cu greu ne-a lăsat să stăm în față (avea 2 locuri). De fapt era un loc și o băncuță. O băncuță destul de tare, avea să fie moartea mea și a Cosminei. Anchiloza era în floare.
Pe noi ne-a băgat în față, la insistențe, Tibi și Larisa au ajuns în spate. Ce vorbești, nu tu geam, nu tu loc să respiri (erau foarte multe bagaje claie peste grămadă). Nici nu vreau să mă gândesc să fi stat acolo. Aș fi renunțat la excursie cu drag. Chiar dacă avea să fie cel mai frumos loc din luna noastră filipineză. Și cea mai periculoasă.
Dar până acolo, mașina a plecat. Șoferul gânguia cuvinte în limba lui, cu o gagică din spate. Simțeam cum ne erau adresate cuvinte de dulce, dar n-am apucat să deschid google translate-ul, să-l înregistrez. Plus că era aiurea și eram la început de drum, nu voiam să ridicăm tensiuni.
Fericit până peste cap că am reușit să stau pe locul din față, am putut să văd ce se întâmplă. De la 2:30 până pe la 3:30 s-au făcut numai drumuri du-te vino prin oraș. Se luau oameni la întâmplare de pe peste tot. Mersul era haotic. Străduțe mici, în bezna nopții, călărite cu 80-90 km/h. Siguranța era ultima lui grijă.
Ok, probabil nu am fi pățit nimic, noi eram problema, noi eram pericolul. Să mergi cu 100 prin oraș, la 3 dimineața, putea să îți iasă orice în cale. Și, surprinzător, chiar erau oameni pe stradă. Nimeni nimic, câte un om se plimba pe trotuar. Fără vreun scop aparent. Oameni de toate felurile, dar în principiu, păreau oameni săraci. Poate pierdeau timp aiurea. Ok, oameni am înțeles, dar erau și copii. La 3 dimineața, copiii se jucau pe afară. De ce, pentru că pot. Sper totuși că și-au dorit asta, și că nu era vreun motiv mai aiurea în spate. Păreau ok..
Pe lângă oameni, erau și câini la greu. Celebrii câini filipinezi malnutriți, vai mama lor. Arătau mai bine decât câinii din El Nido, la care îți venea să plângi. Sau cei din drum spre Buliluyan, de pe stradă, de erau 10% câini, 90% coaste cu blană… sau râie.. of.. Așa că mersul cu 100 km/h era stupid, și ne-necesar. Imediat călcai un câine sau o pisică.. dar cu cine să vorbești. Omu era în treaba lui.
Și-a terminat șoferul meu de umplut Toyota, ne-am dat seama după google maps și după ce am văzut semnul de Puerto Princesa tăiat, pentru ultima oară. Drumul se anunța nebun. Mașina era limitată la 100km/h cu un semnal sonor. Era moartea șoferului. Când ajungea la 100, se cam potolea. Cine a pus acel avertisment, probabil nu el. Era o luptă continuă între 99 și 100. Bipaia de îți venea să îl bați. Și nu cred că eram obosiți, chiar dacă era 4 dimineața. 100 avea pe drum drept, 100 avea în curbe. Și ce curbe tati.. Bossule, formula 1 e în pauză acum, începe în martie! Potolește-te.
Efectiv îți pleca inima în curbă.. am simțit cum pierdem un pic contactul cu solul, de câteva ori. Cauciucuri.. nici nu vreau să mă gândesc ce prostii de cauciucuri are.. dar omul meu făcea pariu cu viața la fiecare curbă. Ce să-i zici.. engleză ciuciu. Am mai schițat un o-ho. Pe principiu, o-ho , hooo în morții tăi că n-am văzut Bancalanul, ne omori după, la întoarcere.
Bine, nici drumul din față nu prea îl vedeai. Mașinile din filipine aveau destul de multe folii de protecție, doar că nu sunt folii ca ale noastre, omologate, sau mai știu eu ce. Sunt efectiv folii – draperii. Black-out. Practic cu greu vezi ceva prin ele. Erau atât de negre, încât toți șoferii mergeau cu faza lungă. Cu lumină normală abia dacă vedeai ceva.. Psihopați, pe cuvânt. Singurul locușor în care nu era folie pe geam, era în dreptul oglinzilor, doar pe acolo puteai să vezi ceva.
Și cumva era și trist. Nu puteai să vezi ce e afară. Iar când se lumina de zi, aveai impresia că e toamnă. Larisa din spate chiar credea că e urât, doar că era o folie albăstruie, și din verdele ăla superb, desatura folia toate culorile. Câmpuri de verdeață, hectare de palmieri de un verde crud de-ți venea să muști din ei, se vedeau ca o tristețe fără culoare din mașină. E un pic trist, dar și soarele arde în draci. Așa că you win some, you lose some..
Pe lângă spiritul de neconservare al șoferului, aveam și un miros de conservă în mașină. A mâncat băiatu nostru ceva puturos tare, că mirosea îngrozitor. Mureai pe toate planurile.. Hop curbă iar, hop 80 km/h. Mă țineam cu mâna de mâner, peste Cosmina, care era în dreapta mea. Romantic nevoie mare. Noi 2 și șoferul pe rândul morții. Ah, și 2 jucării care dădeau din cap. Un fel de cățel de Dacie, doar că pus pe bord, nu la lunetă. Au dat băieții mei din cap de au înnebunit. Drumul prost și denivelat îi puneau la încercare. La un moment dat a luat o groapă, de i-a sărit capu lu unu. Și nu, nu inventez, nu aduc dreptate nebuniei prin care am trecut.
Despre drum, 99% era bun, un asfalt vechi, nou, dar destul de bun. Pe internet am citit review-uri mult mai îngrozitoare, dar poate erau de câțiva ani în urmă. Sau poate ei nu au experimentat drumurile românești. E clar că dacă vii din Spania, și ai fost doar prin Europa civilizată, nu știi ce e aia drum prost. Ok, mai erau porțiuni în care drumul a luat-o la vale și mergeai prin albia râului, dar era provizoriu. Am fost plăcut surprins de drum. (adevărul este că am stat în față.. în spate era o cu totul altă poveste). Nu l-am văzut pe Tibi cu rău de mașină în viața mea! Era alb la față. Mare a fost fericirea când, la un popas, au coborât 2 oameni și au reușit să se mute în față..
Drumul era fix ca în cărțile de geografie/istorie. Era esența insulei. Absolut totul se întâmpla la șosea. Oamenii mergeau pe șosea, își uscau orezul, se plimbau. Animale pe șosea. Comerț la șosea. Absolut toate casele erau în jurul șoselei. Practic și curtea era pe șosea. Am văzut capre, oi, găini (era să călcăm vreo 2). Norocoși erau cei care aveau șoseaua lată.
Pe tot parcursul PPS – Buliluyan am avut 1 bandă, 2 benzi și chiar și 3 benzi pe sens. 100% inutil. Din 3 benzi se făceau 2, în câteva sute de metri. Asta înseamnă că nu beneficiu real, pentru fluxul de trafic nu era. Probabil n-au știut ce să facă cu asfaltul.. că altfel nu-mi explic. proiect de modernizare timpuriu nu cred că există.
Partea ciudată este, că trecerea din 3 benzi poate fi direct într-o bandă, într-o curbă, într-o pantă, te ia prin surprindere. Dar hei, ăsta-i farmecul filipinelor. Condusul haotic poate duce și la accidente. Deși sunt foarte puține mașini/tuk-tuk-uri, era să vedem destule accidente într-un drum destul de scurt.. it is what it is. Nu vreau să știu câte stele Euro NCAP au tuk-tuk-urile :))) . Dar asta este… nici la noi în România nu a fost mereu situația roz. Deci vigilență continuă trebuie.. asta la 100km/h în curbă. Noroc cu niște delimitatoare de viteză, te trezeau din morți. Erau niște marcaje rezonatoare de le simțeai în măduva spinării. Erau destul de înalte, dese și făceau un zgomot infernal când treceai peste ele. De dormit în mașină, doar dacă vrei infarct.
Mai zic că oamenii mergeau și fără lumini? Era să luăm 2 pe un scuter de toată frumusețea. Când avem mașini pe contrasens, este o etichetă locală să stingi faza lungă. Faza lungă nu era doar lungă, era și mult mai puternică decât în europa. Ca în Norvegia, nu știu dacă ați apucat să citiți. Orbea tot. Orbea chiar și prin folia asta de 1cm. Deci la întâlnire cu mașina de pe contrasens, beznă totală! Și uite cum băiatu meu, fără luminile aprinse, s-a trezit cu un scuter, fără lumini și el. Milimetric nu i-am lipit de parbriz. Nebuni, dom’le, nebuni! Dar ce show! Ce show!
Înaintam. Mă fascinează cât de pustiu e totul, și totuși vezi oameni fix ampulea pe străzi. La 4 dimineața. Da, toate astea s-au întâmplat în vreo 2 ore. :)). Mă distrează că ok, nu-mi aduc eu tot aminte. Mi-am luat notițe pe telefon cam cu tot ce se întâmpla. Succint. Memorie am, doar să fie ajutată.
pe notițe scrie:
Pute
Șofer de pute
Pute de mori
limitator de viteză de mori de inimă
folie pe geamuri nu vezi nimic
Balut.
Oh Balut. această delicatesă filipineză. Dacă e ceva ce regret că n-am mâncat, este Balut-ul. De ani de zile știu de el, că e oribil, dar gustos. Un ou eclozat și bine păstrat. Nu prea ne-au lăsat fetele să mâncăm. Pe drumul ăsta erau foarte multe locuri care îl vindeau. Aveau pancarde la margine de drum, și o ladă frigorifică în care le păstrau. Când zic ladă frigorifică, nu mă refer la frigidere, mă refer la cutii portabile. Da, creierul zice că mori dacă mănânci, dar curiozitatea e mai mare. Nu ne-au lăsat fetele să mâncăm.. regret, dar aia e. Nu ne-au lăsat nici în seychelles să mâncăm fruit bat 🙁 . La câte chestii de pot omorî în țările astea, hai să nu ne-o mai facem și cu mâna noastră.. deci da, dacă vreți Balut, e la toate colțurile pe drumul ăsta.
Mă întorc la whatsapp. Ora 4:32 :
Parbriz vai pl lui dai cu apă nu mai vezi nimic.
Jucării topăitoare cred că și-au rupt gâtul
Autostopist dă-te-n plm
iar 3 benzi :))))
Glumă cu sonorul de 100 km la depășire.
Hai să ne axăm pe asta. Beznă totală, doar e 4:32. Din spate se vedea o mașină în oglinda retrovizoare, un maniac tot încerca să ne depășească. Loc ar fi fost că erau porțiuni ba cu 2, ba cu 3 benzi. Doar că șoferul nostru știe că pot dispărea la orice oră benzile, așa că nu se dădea pe banda 1. Într-un final a găsit o porțiune în care să-l cinstească și a fost depășit. (evident, pe contrasens). Trecând cu viteză, i-am zis că sigur n-are avertizarea de 100km, pe care o auzeam la câteva minute:
- he no beeeeeeep. (am reinterpretat cu o variantă românească sunetul melodios)
A râs băiatul meu, hahaha, și s-a uitat prietenește, pentru prima dată la mine și mi-a zâmbit. Momentul era realizarea vieții mele. A fost stricat doar de preconcepția mea asupra dinților. Avea băiatu meu niște dinți și o gură micăa, semăna 100% cu un trigerfish. Of! Ce mi-am mai notat?
Accident scuter, faza lungă se stinge, călcat câine, drum rupt, șofer răcit, dar cere scuze când strănută. ‘scuze mi’. Parbriz stropit cu apă, nu mai vezi nimic.
Da, suntem în filipine. Nimic nu zice filipine, dacă nu o ploaie ad-hoc. Era tot ora 4, încă nu ajunsesem la 5. 2-3 stropi se arată pe parbriz. Părea local. Din 2-3 stropi, s-au făcut mai mulți. Era pe parbriz jegul de pe lume, așa că a început folosirea lichidului. Băi nene, parbriz mai mânjit cu greu. Efectiv a venit o perdea de apă năclăioasă, noroioasă, mânjită. După ce a pornit ștergătorul puteai să faci ce vrei, că drumul nu mai era acolo. Abia dacă bâjbâiai asfaltul, din inerție, reflex și multă rugăciune. Îngerașii filipinezi sunt sclavagizați cu munca, din toate punctele de vedere.
4:42 -> încă un om random pe stradă, unde te duci omu meuuuuuuu????
4:43 -> Welcome to BGY AGO ABO, eram se pare în BGY AGO ABO
4:49 -> localnicii fac jogging. Asta e din viață bate filmul. câțiva oameni, îmbrăcați în echipament sportiv, aleargă ușor pe șosea. Asta le lipsea lor, am dezaprobat cumva, părea că țara arde și baba se piaptănă. Dezaprobator era și șoferul nostru. Și-a arătat dezaprobarea cu un:
“tz ntz tz’ . Am văzut asta la mai mulți șoferi, era onomatopeul acceptat și promovat în regiune. Dar îl fac într-un fel aparte, se simte profund dezaprobarea, nu ca la noi! Forță pe ntz ntz ntz filipine.
4:55 hop o găină în fața mașinii, sper că a scăpat
5:12 2 cicliști, pe asta n-o mai văzusem. Mi-am salvat și locația pe hartă, să văd de unde au apărut, era atât de atipic. Doamne, colorat e Filipine, respect!
5:15 coloană în pungă, gâtul sub coloană (dezaprobare totală, durere totală de spate, hernie cronică direct)
Am oprit să tragă o bine-meritată pișare omu meu, la 5:15. A stat de vorbă cu un coleg, mai un râs, mai o glumă. Era tare mândru când vorbea cu cineva, se simțea băgat în seamă și important. Se schimba cu totul la față. Dar într-un fel de golănaș plăcut, simpatic. Bine tu!
5:55 primul nostru popas, în care să ne dăm din mașină. După astea 3 ore, care s-au simțit ca 30, îi mulțumim lui dumnezeu că am oprit.
Brooke’s Point se cheamă satul. The Coconut capital of Palawan. (știu asta pentru că mi-am salvat o poză în telefon)
Mă, erau niște mese la un acoperiș de tablă, ceva inedit. Ofereau mâncare la împinge tava, nici bătut n-ai fi mâncat de acolo. Dar uite că lumea mânca.. orez cu banane. Și ceva pui, estetic nu era chiar așa rău. Aveau toaletă și era destul de curată. A fost bine primită oprirea, ne-am luat niște apă și niște crackers. Mâncarea noastră de bază din Bancalan.
aaa, cum era să uit 4:46 accident, o mașină ieșită în câmp . Șoferul nostru ne-a demonstrat un ntz ntz ntz ca la carte. Textbook ntz-ntz-ntz !
20 de minute pauză, pe ceas, 6:05 plecare. câțiva alergători făceau jogging, whyyyyyy. La 6:20 deja șoferul nu mai vedea utilitatea farurilor, lumina s-a stins. Oricum, cu parbrizul ăla degeaba te mai chinui să te chiorăști. Mai mult strici ochii. După popas, șoferul a început să respire greu, de multe ori credeam că doarme. Era fix un sunet de sforăit. Am stat geană cu ochii pe el restul drumului, mai mult decât până acum. Chiar credeam că doarme. Dar life is good, mergem mai departe. Partea bună, e că tibi și larisa au venit în față, dar cred că am mai spus asta o dată. Eram colegi de suferință.
În spate, suspensia era ruptă, deci s-a mișcat mașina îngrozitor. Îmi pare rău pentru voi! Dar sigur nu citiți voi până aici. Așa că nu-mi mai pare așa rău!
Spre sfârșit!
Da, simțeam că se apropie finalul. Se vedea și pe waze/goagle maps. Că drumul a fost cea mai mică problemă a noastră, avea să aflăm mai târziu. Am povestit aici.
Palmierii se lăsau mai în văzul lumii, de cum mișca un pic lumina. Au răsărit și ei mai devreme decât lumina lui sorinel. Oriunde te uitai, erau palmieri. mari, mici, verzi toți. Ca vegetație era semi-paradis. Câmpuri verzi , totul verde! Am urât folia asta de pe geamuri, pentru obstructionarea cromatică mai mult decât pentru orice altceva. Și da, Filipine e o țară a naibi de frumoasă! Un diamant perfect , dar să fie lăsat ‘neșlefuit’. Un smarald.
Ultimele minute ne-au clănțănit dinții, dar am scăpat. Am ajuns la destinație. Că nici destinația nu… aia e…
Singurul lucru bun din drumul ăsta era că s-a terminat!
Singurul lucru bun din drumul ăsta era că s-a terminat!