El Nido

Nu există ceva care să sune mai bine decât Palawan – pah-LAH-wahn (/pɑːˈlɑːwɑːn/). Trei silabe impecabile, lente, cu gusturi variate si placute de “a”. Paaa, pauza frumoasa, Laaa, pauza ca iar am oosit, uaan. Dupa Uaaan parca iti vine sa tragi un pui de somn. Super super, top top! Fiind fan Star Wars, are ceva legătură fonetică evidentă cu ‘Padawan’, dar nu despre asta e vorba.

Îmi aduc aminte cum o colegă, acum foarte mulți ani, a zis că a mâncat cel mai bun mango din viața ei în Palawan. Și stăteam, la birou, noi maxim ieșiți în Europa, și ne uitam la pozele ei din Filipine și ne minunam. Avea pe acea vreme un Huawei P20 Pro, șmecherie mare pe poze la acea vreme. Flagship cum îi zice. Dar nu de asta ne-am dus în Filipine, doar aveam un mini background, un trailer, un acel “du-te și tuuu Costicăă”. Știam că o să fie o experiență, chiar înainte de a ajunge sau a face research temeinic despre țărișoara asta. În țărișoara asta în care am ajuns și eram deja de vreo 3 săptămâni.

În Palawan veneam din Coron, deci eram profund impresionați de peisaje și nu ne puteam imagina cum poate fi ceva mai frumos. Acum, să nu credeți altceva, permitem orice ne demonstrează contrariul, nu suntem gică contra!!

La fel ca în Seychelles, transportul se poate face și cu avionul sau cu barca. Chinul și nenorocirea bărcii are pagina ei, a fost deja povestită în raw raw raw your boat. Nu știu dacă mai are sens să insist..

Deci în El Nido, am ajuns cum am ajuns, alb la față, livid, mort, știți de ce.

Primul contact aveam să îl facem la o cafenea, mai ales dacă ne gândim că trezirea a fost dată , pentru a 4a oară consecutiv , la ora 06:00. Să nu credeți că ne era ușor, oricât de pregătit moral eram..

Ne-am trezit devreme, maxim 06:00, în fiecare zi din Coron să mergem în tururi și, cu o zi înainte, să zburăm (pentru a doua oară), din Caticlan (boracay) în Cebu și din cebu în Busuanga (coron).

Deci 6-6 , 6-6 porți în case.

Cafeneaua era salvată deja, o aveam pe google maps la “Want to go”. O arhitectură minimalistă, modernă, Grounded parcă se cheamă. Avea să fie cea mai bună cafea a noastră din tot concediul, sau cel puțin așa au lăudat influencării.

Nimic mai neadevărat. O supra-arsă, supra amară experiență într-un pahar. N-aveai cum să bei poșirca aia. Și nu că mi-am luat eu mare fiță de cappuccino, din care eram oricum sigur că o să iau maxim o gură, dar absolut nimeni nu a putut să bea mizeria asta. Băi, și dacă vă uitați la locație, s-a investit serios aici, arată excelent! Dar cine suntem noi să judecăm cheia succesului în business? Pare că funcționează de câțiva ani și pare că au și clientelă constantă. Era chiar plin când am ajuns noi, abia am găsit câteva scaune. Eu, de rău, m-am culcat un pic pe masă, măcar atât! Era rece, plăcută la atingere cu falca! :))

Afară, cât ne-am “băut” cele 5 minute de cafea, pornise o ploaie modestă. Dorea să ne răcorească puțin. Ora încă era cam devreme să mergem la cazare, nu voiam să riscăm iar să nu avem unde să ne lăsăm bagajele, așa că am căutat un restaurant să mâncăm. Părea că suntem în centrul 0 al orașului, aveam totul la îndemână acolo. Am mers repejor încă 100 de m, la un brunch “vestic” autentic, reușit. După atâta rău, era și păcat să nu mâncăm ceva ok.

Și ok a fost, chiar foarte bun aș putea zice, niște cuvinte rare pentru exigențele noastre. Ora s-a făcut, într-un final, 14:00, numai bună de plecat la cazare!

– Du-ne-acasă măi… tuk-tuk?

– Du-ne, du-ne! -Nu vă duc!

Din ploaie modestă, s-a ajuns la o mare ploaie tropicală. Stropi grei la o intensitate de nu vedeai până la colț. Noi trebuia să mergem la cazare. Obișnuiți cu tuk-tuk-urile din Coron, nu ne gândeam că asta poate fi o problemă. Acolo puteai să mergi 4 oameni cu toate bagajele într-un singur tuk-tuk. Aveau pe plafon un spațiu special amenajat. Bine, nu ne-ar fi ajutat acest aspect, având în vedere că ploaia le-ar fi făcut efectiv instant ude, dar măcar intram 2 oameni cu 2 bagaje de cală / tuk-tuk. Aici nicio șansă!! Așa că am plecat într-un sidequest cu Tibi să găsim un Van. Cât de greu poate fi, având în vedere că suntem lângă port și în centrul orașului. Zona 0 turistică a Palawan-ului.

Foarte greu!

Ne-am dus în port pe minunata asta ploaie. Portul era la vreo 5 minute de mers pe jos, la pas. Am fugit din acoperiș în acoperiș, să nu ne facem terci. Pe drum întrebam cam orice microbuz dacă ne poate lua. (toate 4 pe care le-am văzut). Nicio șansă. Portul, din aglomerația aia de n-aveai loc să arunci un ac, din mesajele alea de pe drum, de la căpitan că ne-am pierdut locul la debarcader din cauza aglomerației, s-a transformat într-o zonă părăsită complet. Nu mai era absolut nimeni acolo. Porțile? – închise. Nici nu puteai să-ți imaginezi cum ceva atât de haosat se va transforma într-o zonă pa-ra-și-tă. Acum ce facem?

Cu coada udă între picioare, hai înapoi. Ploua și mai tare…… dar asta e, căldura de afară ne ajută, deși parcă ni se făcuse frig. Eram flească, ce să mai. Am mai încercat să negociem cu vreo 2 oameni să ne ducă la cazare, dar nicio șansă iar. Toți erau cu microbuze private, de la hoteluri. Aveam și noi privat, dar nu știam de unde ne-ar lua. așa că…

3 Tuk-Tuk-uri până la cazare, por favor!

2 Tuk-Tuk-uri pentru noi, 1 Tuk-Tuk pentru bagajele de cală.

De mers erau cam vreo 5 minute cu mașina, deci 15 minute cu tuk-tuk-ul.

Nu am fi lăsat niciodată bagajele nesupravegheate, dar n-am avut de ales.. Am instruit șoferii să nu care cumva să plece tuk-tuk-ul cu bagaje din raza vizuală, că ne facem probleme. Așa că eu cu Cosmina am plecat primii, bagajele pe locul doi, Tibi și Larisa în spate. Am flancat practic tactic chiloții noștri uscați. (sau cel puțin speram să fie încă uscați).

Scoteai capul pe geam, direct spălat pe cap erai, atât de tare ploua. Dar am plecat și am mers, o perioadă ok, apoi se mai strica șoseaua. Drumul, în pantă, a pus în dificultate tuk-tuk-urile noastre. Din motive ușor de înțeles, își luau avânt, rulau la viteza lor maximă (10-20 la oră), astfel încât să poată urca dealul cu 2-3 km/h. În această încercare de a dovedi ‘muntele‘, (o pantă modestă, să nu vă imaginați Everest), am pierdut contactul vizual cu ambele tuk-tuk-uri. Am rugat șofer-ul să aștepte undeva, să vină și ai noștri. Dar cu cine să te înțelegi? Deja mă gândeam că e manevră și că nu mai avem chiloți uscați. 🙁

Ei, glumesc, ne-am simțit safe mereu. Lumea părea indiferentă de tine, sau de averile tale. Ori am dat noi de oameni ok tot timpul. Dar să nu exagerăm, teama era așa ca:

STOPPPP!

Yes sir, yes!

A oprit. 5 minute și au venit bagajele din urmă. Probabil au fost câteva secunde, dar timpul trecea greu prin acea minunată furtună.

Am așteptat al 3-lea tuk tuk, dar nu venea. Am mutat conversația pe whatsapp, Tibi și Larisa erau în benzinărie, că a rămas șoferul fără benzină.. Amuzant, dar, din păcate, situația asta era tragică.. își plăteau benzina din cursele pe care le făceau. Nu era prima dată când un șofer de tuk-tuk a oprit să alimenteze.. It is what it is.. Nu aveau ceas să te taxeze, deci nu alimentau pe banii noștri, doar pe timpul nostru. (30 secunde cât puneau ei 1-2 litri, de plin nu se pune problema).

Am ajuns cu bagajele la cazare. YAY! Șoferii erau inspectați și legitimați, dar asta este procedura standard la hoteluri. Era bine că și aici aveam un post de poliție. Cam peste tot unde am mers a fost pază, pază de la poliția de stat. Era destul de important că era pază de la poliția de stat, te simțeai mult mai safe decât cu un jandarm bătrân obosit din Mega Image. Aici poliția era o meserie respectată. Polițiștii erau mai mereu mândrii la aspect și inspirau încredere. Și prin postură și prin uniformă și prin fizicul lor mai mare decât al oamenilor de rând.

Având în vedere salariile oamenilor din Filipine, a fost o supriză să văd un Samsung Flip la un polițist, dar mi-am adus aminte repede de pățania mea din secția de poliție din Mahe, Seychelles. Și acolo am văzut S24 Ultra la forțele de ordine. În acea vreme, S24 abia era lansat. Corupție 0, desigur.

Dar, până la urmă, unii oameni chiar merită.

Cazarea (Charlie’s – El Nido) s-a dovedit a fi destul de modernă, un aer plăcut, chiar și în cameră. Nu era umiditatea aia nenorocită, sau cel puțin asta a fost primul impact.. pe urmă ne-am dat seama că e cam la fel, dar asta nu contează. Primirea a fost super nice, staff-ul politicos. Eram rupți de oboseală, nu voiam decât să dormim. 1-2 ore nani, meritam și noi, nu? NB!

Fomiț, plimbuț, supraviețuiț

Dezmeticiți, seara ne-am dus la un restaurant din zonă, am mers cu Tuk Tuk, ne-am întors, de nebuni, prin pustiu, pe jos. Câteodată cred că îngerașul nostru muncește de rupe. Mâncarea fu bună, multă, cum ne place nouă. 10 minute până la hotel nu poate fi chear așe? nu? Am scăpat și de data asta!! Chiar dacă era beznăăă. Nicio lumină, Clair de lune. Ceva câini , dar mici vai mama lor. Și ceva filipinezi curioși, pe la barăcile lor sărăcăcioase, dar mici și ei, săracii. Anyhow.

6-6 iar

Trezirea la 06:00, că de aia am mers în concediu :))

În El Nido ai tururi cu bărci. Nimic din ce faci aici nu faci fără barcă. Adică, chiar ai, dar nu e turistic. Sunt cascade (nu vă imaginați la rang de Bali/Asia), dar sunt. Sunt câmpuri de orez, sunt animale de văzut. Chiar ai niște lucruri interesante, autentice.

Dar bărcile sunt baza. O să las tururile pe care le-am făcut, pentru că de povestit , nu o să povestesc. Deja am spus în El Nido – Dezgustarea, o parte. Frumosul de ce să-l povestim? Nu face bine la engagement pe stare emoțională.

Cam astea ar fi tururile (antenție, că nu toți operatorii respectă tururile. Am auzit, pe barca noastră, că un cuplu a făcut 3 tururi diferite, și era a 3-a oară când veneau la Paradise Beach. Extrem de supărați erau – și pe bună dreptate, i-aș fi omorât):

Pe lângă tururile cu peisaje su-per-be, pe care le-am atașat, menționez câteva rânduri ținute minte.

Apa pișcă poala popii, poala pupă pișca mea

Apa pișcă. Au un plancton ceva (kati-kati în limba locală), care înțeapă când intri în mare. Nu ne așteptam la asta, ne gândeam că sunt pești, dar cică nu. Pe fete chiar le dureau înțepăturile. Pe noi nu prea, era interesant de anormal.

Nu iei, nu pui mâna pe nimic.

Dacă te uiți, și vezi câte lucruri de pot omorî în Filipine, nu te mai duci. Am găsit online toate chestiile la care nu te aștepți, alea din NatGeo, din Discovery, din Animal Planet. Ce căutam noi aici, te întrebi.

Partea bună e că fetele nu au făcut research înainte, că nu mai veneam noi în veci vecilor aici.

Realitatea ne-a lovit când ne-am întâlnit cu un șarpe veninos în mare. În apă? Unu de-ăla cu alb și negru, destul de mic, dar ce căcat faci? Ghidul ne-a zis zâmbind că e foarte veninos, ca să vedem că e unul dintre cei mai veninoși șerpi din lume. De scăpat? Nicio șansă. În câteva secunde te întâlnești cu Lucescu. (da, e caldă treaba cu Lucescu, de când mă chinui să scriu eu).

Mâncare nașpa, nimic nou

Băi , ai hotel de 4 stele, cu apucături de 5, chiar nu ești în stare să pui un mic dejun ok? Nu aveai efectiv ce să mănânci.. În afară de orez simplu. Pe orice puneau mâna stricau..

Orez, dacă puneau o legumă în el, era necomestibil. Oul , dacă îl prăjeau, îl făceau crud.. Clătitele, nici alea nu erau bune.. Legume / fructe, ori stricate, ori gust rău.. Ne-a chinuit rău de tot mâncarea.. și cam așa a fost în tot concediul.. Ne-am gândit că ne luăm mâncare safe, cu mic dejun, de la hotel, dar numai safe nu era. A fost mai bine decât in Seychelles, dar tot rău.

Într-o dimineață am găsit pâinea mucegăită. Am văzut, am pozat, am chemat staff-ul. Până să vină staff-ul, lumea voia să mănânce.. A trebuit să stau 2-3 minute să le zic la turiști să nu riște, ca e cu mucegai. Un ice-breaker bine-intenționat și apreciat, în care toți turiștii mi-au zis de cât de prost e micul dejun de la cazare. Cam nimeni nu era mulțumit de filipinezi, dar ce să faci. Dacă mergeam doar eu, nu mă deranja, dar când ai cu tine 3 Ciugulitori de meserie, unul mai chinuit ca altul, csf, te plângi și tu cu ei.

Eu pot să trăiesc cu orez fiert 1 lună de zile. Constipat nu prea am fost la viața mea. Cred că niciodată? :))

Deci am scăpat de tururi, aveam 3, am făcut 2 din cauza răului îngrozitor pe care l-am avut(am povestit aici). Am supraviețuit, acum ce putem face fără barcă?

Fără barcăăă

2 plaje am fi văzut în zonă, aveam de ales. Iar cum noi nu știm să alegem, am ales să mergem în amândouă. :))

Prima plajă am făcut-o cu vanul hotelului, ne ducea la această arhicunoscută destinație, iar a doua plajăcu tuk tuk.

Lio Beach

Ne-am lăfăit în lene , la prima plajă. Am nimerit, din tot universul, lângă un grup de românași. vreo 2-3 familii cu 4 copii. Părinți civilizați, păreau culți, deștepți, aveau vorbele la ei. Copiii cam gălăgioși, de bani gata, tipul de răzgâiați, de le-ai da 3 palme. Aveau și bun simț, când erau părinții pe aproape, nu suntem caz pierdut, mai avem șanse.

Ne-am dormit pe șezlonguri, ne-am plimbat pe plajă, ne-am uitat la avioane, că doar eram fix lângă aeroport. A fost frumos. Era și un beach bar super cool, cu muzică, un vibe genial. Tare bine a fost. Dar nu e de noi, să stăm, dar să stăm și dincolo.

Ne-am întors tot cu microbuzul hotelului, venea din 2 în 2 ore parcă. Oricum, 2 ore era mult pentru noi, ne ia mintea razna dacă stăm atât degeaba. La toți 4. E bine când ai ADHD în grup, se leagă lucrurile, nu degeaba am fost în atâtea locuri împreună și am mai merge.

Înapoi la cazare, dă-ne nene opțiuni de ajuns la mama naibii, pe partea cealaltă a insulei.

Nacpan beach – ok, nu chiar pe partea cealaltă a insulei

Hotelul nostru avea 2 colaboratori, 2 tuk-tuk-uri brand-uite cu Charlie’s El Nido. Du-te maaaa. simpatic. Prelată la comandă.

Am cumpărat cei 2 șoferi pe toată ziua, deși era vreo 13:00 ceasu. Cam așa ne simțeam, că îi cumpăram, nu că îi închiriam. Ne-au dus oamenii noștri regește, ca și cum am fi niște milionari excentrici. Ne-au rugat să îi sunăm când terminăm. Le-am dat numărul meu de Philippines, aveam număr local cu e-sim, nu te joci. Nu doar date, ca toată lumea. Airlo sau airalo sau cum se cheamă, ce și-au luat cei 3 mușchetari fără mine, D’Artagnan. Chiar vă recomand să luați SIM-uri de la mai mulți operatori. La Nacpan Beach doar eu aveam semnal.. De obicei, nu neg, eu eram cel cu semnal mai slab. Aveam net 80Gb, dar nu semnal de 80Gb.

Ne-a făcut șoferul de tuktuk o încercare de ghid, ne-a prezentat ba una, ba alta, de pe drum. Interesant, cumva atipic ce auzeam, zone pe care nu credeam că o să le vedem până la pleacrea noastră în Bancalan. Am descoperit și aici o Filipine mai săracă, dar altfel de sărăcie, parcă nu chiar lucie. Câmpuri cultivate, orez, orez pe șosea la uscat, orez în case, orez peste tot. Ceva animale, mulți water buffalo minunați! Câinii erau un pic mai grăsuți, ceea ce e nice to see.

La plajă ne-am închiriat imediat 2 șezloange, fix la intrarea principală. Ce ne-am relaxat și aici.. Am cumpărat și câte o nucă de cocos excelentă. Nu cred că am lăudat nucile de cocos până acum. E plăcerea noastră nevinovată, care ne bântuie din Zanzibar încontinuu. Nimic nu se compară cu o nucă de cocos fresh, de băut sau de mâncat. Erau și ieftine, 10 lei, doamne, și cu ciubucuri. Cam peste tot unde am oprit, am băut nuci de cocos. 1-2 pe zi. ce poftă mi s-a făcut acum! Of!

De la șezlong am luat-o la pas la un restaurant local, cu notă bombă, aproape 5*. Nu mică ne-a fost mirarea când am văzut 2 scaune aruncate pe plajă, la plăcere. Bucătăria era ascunsă, ceea ce zicea multe despre curajul nostru. Nu s-a uitat niciunul mai atent, în afară de mine. Restul n-au vrut să știe. Am comandat tot ce aveau mai bun din meniu. Aș zice că am comandat tot meniul, dar cine numără? Un crab ne-a dat un pic bătăi de cap. Bun, bun și iar bun. Neașteptat de bun pentru o dugheană ca la Vadu, în Constanța. Bine… Vadu.. e ani lumină depărtare Vadu, față de bodega din Nacpan.. Măcar la Vadu tragi apa la WC.

Crab-ul, care se vedea nene că era imens, a venit , din partea bucătarului, cu scuzele de rigoare, cu o suprataxă de dimensiune. În meniu era 30 de lei (sau 20), ne-au cerut 40, că nu se poate, e mult prea greu. Pentru 10 lei, ne-am abținut din râs, că nah.. putea să fie și dublu și nu ne deranja..

Bă da noi ca noi, dar ceilalți străini cum s-or simți…. cu salariile lor de multe mii de euro, nu modeste ca ale noastre… Cred că bine.. Deși parcă ne dorim rigorile europene în bucătării.. Și gustul produselor bune. Of, ce dor ne era de o roșie bună, roșie de-aia sănătoasă , crescută românește. Nici la noi nu le mai găsești, dar sunt de 1000 de ori mai bune decât tot ce oferă Filipine.

Și cam atât cu El Nido. Bărci, bărci și iar bărci, apoi stat stat și iar stat. Life was good.

Road to Puerto Princessa

La cazare:

Dă-ți-ne nene 3 tuk-tuk-uri până la piață.
Sir, ce căutați la piață? Sunteți siguri că acolo vreți să ajungeți?
Nu suntem de nimic siguri în viața asta, de asta nici atât.

Din piață trebuia să ne ia pe noi van-ul spre Puerto Pricessa. Microbuzul nostru privat, care numai privat nu a fost. Și-a pus băiatul nostru mâinile în cap , când a văzut câte bagaje avem. Unde mai băga el 20 de oameni în maxi-taxi, dacă 4 bagaje de cală i-au ocupat lui tot portbagajul?

Mai du-te-n plm , ne iei că dracu te ia. Nu e vina noastră că dobitocii de la Tatak Balabac nu ți-au zis ție câți suntem și câte bagaje avem.. Dar am plecat, am avut un drum interesant, idilic, pe care l-am povestit separat. Nu se putea altfel… Spre ultima noastră destinație, și nu ultima că puteam să murim, atunci nu știam. :))

Ultima, că e ultima și probabil cea mai mișto din călătoria noastră. Bancalan here we gooo!

Cât despre poze, au fost mai puţine, doar de pe “pământ”. Răpus total de enterocolită, rău de mişcare şi bărci..