Atunci când zic ultima pățanie, zic pentru că este ultima pățanie cu barca, din seria de trei. Că putea fi chiar ultima noastră pățanie, siincer, nu mai era mult. :))
Ziua a început în celebrul nostru Camping Site, de la Tatak Balabac. Bancalan s-a dovedit a fi de-a dreptul spectaculos.
Dacă în urmă cu o zi am făcut un tur de insule, cu o barcă de 600 de cai putere, o adevărată bijuterie, turul nostru privat de azi avea să ne urce pe un “speedboat”, dar din acela, de Grecia. O barcuță mică, cu un motor decent. O muscă pe lânga tornada de ieri..
Daaar, atâta timp cât are umbră, nu ne încurcă cu nimic! (credeam noi)
Au încercat cei de la cazare să ne urce într-o barcă fără acoperiș, dar pe soarele ăsta nu aveai cum să nu faci arsuri de grad mare, într-o zi întreagă.. Și urcați am fost. Prima oprire: shopping de pește de la orașul de vis a vis, de peste “drum”. Aici am avut și cea mai autentică experiență din Filipine!
Bancalan Market? – vă dați seama că nu e pe google..
Sute de case împrăștiate la marginea insulei Bancalan. Casele erau pe apă, așezate pe zeci de mii de picioare din lemn de cocotieri, cel mai probabil. Pereți fragili, acoperiș fragil, aici își făceau viața și trăiau acești oameni. La marginea acestui sat, era un “magazin?” de pește. Not your regular Mega Image, sort to speak. Niște cuști foarte adânci pline cu sute de pești. De aici trebuia să cumpărăm câțiva homari, pentru masa noastră de seară. Toată lumea se uita curioasă la noi, de la ‘geam’, de pe “verandă“, sau de pe lemne. De pe bărci ne mai făceau cu mâna, cu piciorul, cu degetul mijlociu, de toate. Era printre ultimele zile acestui concediu, dar prima dată când am scos lentila 70-200, după o lună de zile… Am cărat lentila asta în toate concediile dar cred că mai puțin de 1% din poze se întâmplă, în ultimul timp, cu ea. Nu vă puteți imagina cât de incomod e să cari peste tot așa ceva. Mai ales că trebuie să ai grijă mereu, să o ții în spate, să nu ți-o fure cineva, să nu o scapi, și mai e și grea.. Sunt convins ca protruzia mea cervicală i se datorează, nicidecum scaunului de la birou.
Am scos obiectivul, telefonul meu cu zoom l-am dat Cosminei, să filmeze negocierea (filmează mai bine decât iPhone-ul ei, ultimul model). Pe cuvânt că era totul al naibi de autentic și atipic. Noi, 4 europeni, în mijlocul filipinezilor desprinsi parcă din cărți. Ne era clar că acești filipinezi mai aveau totuși contact cu lumea ‘exterioară’, pentru că aici am văzut că se făcea comerț la greu. Era un centru de deschidere pentru toate cazările și chioșcurile improvizate din regiune. Produsele veneau de pe peste tot, multe din Malaezia, daca tot era aproape.
Poze , poze, poze. Totuși cu o oarecare limită. Când ai camera și obiective de 10.000 de euro, iar salariul lor pe un an nu depășește 500 de euro, îți cam pui întrebări de cât de safe e. Singura parte bună este că ei nu cred că știu valoarea lucrurilor noastre..
În El Nido un șofer de Tuk Tuk a văzut că am scos camera din rucsac și s-a speriat:
– OMG, that’s a nice Canon DSLR, and what a big lens, it’s like 60.000 php. (4500 lei)
I-aș fi zis, bossule, e mirrorless, și mai pui un zero, dar mi-a fost aiurea.
– Haha, yes, it’s not that expensive, but I’m a wedding photographer, it’s my life! Mai cu frică, mai cu zâmbet, le zic mereu la toți că nu puteam să las camera acasă, în România, la cât de frumoasă e țara asta. Trebuia pozată. Tuturor ne place când ne auzim țările lăudate. Și Filipine chiar e o țară superbă..
Pe barcă, am terminat cu pozele.
– My friend, îl întreb pe ghidul nostru care semăna leit cu mascota Michelin, do we have time to raise a drone here?
-suure!
Hopa sus
Ataaat mi-a trebuit. M-am grabit, telefonul era la Cosmina, Tibiii, ia și fă poze. Fă bă la tot :))
Am ridicat drona. Dar ghidul ne-a rugat să ne grăbim. Deci aveam doar de dus în sus și în jos, o dată. Nu am întrebat de ce să ne grăbim, nu era treaba mea. De sus abia am realizat cât de mare este orașul ăsta. Sau zona asta. Oraș, într-adevăr, e cam mult spus, dar era senzațional. Am urmărit o barcă, am făcut un filmuleț, câteva poze și haide înapoi.
Mereu am un stres când e de aterizat pe bărci, acum eram grăbit și mai tare de ghid. Nici 5 minute nu au fost… 🙁
Întorcându-mă cu drona înapoi. Toată lumea se uita mirat la ea, unii, care aveau telefoane, făceau poze. Un copil, la vreo 1 an de zile, părăsit pe niște bârne de lemn, nici n-a băgat-o de seamă. Tatăl lui, vădit sărac, ne-a rugat din priviri și din gesturi, din inimă, să îi arătăm și lui. Evident că m-am dus cu drona destul de aproape, moment în care a început să plângă. Of, mititelule, tehnologia face rău, așa-i, dar face și bine.
Toată lumea râdea de cel mic, cel mic plângea de rupea. Am reușit să prind drona, și duși am fost. Prima oprire Onok Island.
Onok
Dacă făceai un research temeinic, tot n-ai fi găsit insula asta. Sau poate dădeai peste ea. Nu știu ce le-a cucerit pe fete, cum de au ajuns la ea, dar doamne dumnezeule, în viața mea..
De multe ori, în Filipine, nu neapărat aici, ne uitam unii la ceilalți și nu înțelegeam unde suntem. Atât de superb era încât nu îți venea să crezi ochilor. Dacă s-ar putea descrie cu cuvinte , v-aș descrie. Dacă s-ar putea dovedi cu o poză, v-aș poza. Știu că asta fac, dar tare mi-aș dori să și transmit cât de minunat era totul.
În mijlocul oceanului, zona asta din Bancalan, sau în Filipine în general, se dovedește a avea multe maluri de ‘pământ’ ridicate la nivel. Trebuia să știi destul de bine zona, ca să nu rămâi cu barca împotmolită. Inclusiv între insule, ferry-ul trebuie să fie atent ce ocolește. Chiar și bărcile sunt puse în dificultate.
Pe barcă, noi, venind de departe, ne uitam în zare. Onok nu se vedea absolut deloc. Dar cu timpul te apropiai. Și te apropiai, și vedeai că în mijlocul oceanului albastru, emerge o pată de culoare. Un albastru deschis, turcoaz, mirific. O oază de perfecțiune. Și ne tot apropiam. Lumina puternic turcoaz și vie. Din ce în ce mai turcoaz și mai vie.
Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât ne dădeam seama că zona este IMENSĂ! Culorile impecabile se întindeau pe zeci de km. Nu ne venea să credem ochilor. Bărcile aveau un acces limitat, toată frumusețea asta , după cum ziceam, exista dintr-un motiv, acesta fiind pământul la nivel mai înalt. Eram pe o depresiune de culori, înconjurata de mari adâncuri. Cu cât intram mai mult în zonă, cu cât ne apropiam mai mult de Onok, cu atât eram mai în mijlocul raiului. Ne simțeam ca la porțile raiului, dacă ne ieșea un om cu barbă , cu straie albe, știam sigur că e Petru. Sf Petru.
Zona de andocare era frumos pregătită, cu scări, stairway to heaveen. Am văzut ceva turiști, nu mai eram obișnuiți de asemenea prezențe. Eram obișnuiți să fim doar noi în mijlocul filipinezilor indigeni.
Am dat o tură de insulă, ne-am minunat. Am regretat că nu am stat o noapte la cort și aici. (voi să vă duceți!!). Am fi dus lipsă de duș, de mâncare , de baie , dar erau să zic vreo 50 de turiști pe toată insula, care sigur s-au descurcat. Corturi mari de la Decathlon erau înșiruite într-o zonă, cea de camping.
Este ireal cât de frumos e aici.
Intrați în apă, am realizat că e plin și de țestoase. Nu avea cum să fie mai bine de atât. Și realist, chiar nu avea.
Ne-au întins o masă mare, din care nu prea am mâncat noi multe, dar a fost de vis. Cel puțin din punct de vedere al view-ului. Este cel mai frumos loc în care am fost până acum!
Dronele zburau, pozele apăreau, filmulețe, tot tacâmul. Țestoasele erau filmate și din apă, cu GoPro cu insta 360, cu drona de deasupra, cu camera, cu telefoanele.. Nu ne mai săturam.
Singurul dezavantaj era o furtună. Norii negri și grei se arătau în orizont, ceva de “speriat”. Partea bună era că erau f departe și nu prea ne încurcau.
All good things come to an end. Ghidul ne-a rugat să terminăm pe la 13:00, noi am întins-o până la 13:30. Ne plăcea mult , mult mult, prea mult ca să plecăm. Nici nu ne mai interesa unde mergem..
Dar am plecat.
Am făcut un popas de snorkeling, în care am coborât toți. Nu neapărat fără stres. Era ultima noastră zi la Tatak Balabac, ne gândeam că poate pleacă ăștia cu barca și ne lasă în mijlocul oceanului. :))
Zona de snorkeling era tot în zona de apă impecabilă de lângă Onok.
în 30 de minute am văzut niște Scoici imense, de vreo 2-3 m lungime. Erau vii, se închideau în fața ochilor noștri. E ceva de nu ai cuvinte să descrii. Bine, și eu de la Brăila, acolo nu prea..
Ne-am delectat, ne-am făcut niște poze subacvatice la o masă legată de fundul oceanului și haide să mergem.
Mai aveam de vizitat un cocktail bar plutitor, era pe listă.
Dar lista nu era cu noi.
Am mers de la snorkeling spre culoarul de ieșit din Onok, din acest minunat rai divin marin..
Cu binele te obișnuiești imediat, dar cu răul?
Privirile noastre liniștite se uitau în zare și vedeau cum Marea/oceanul erau destul de agitate. Cum am ieșit de pe culoar a început calvarul. Din starea de euforie, de fericire pe care o aveam, în câteva secunde barca noastră s-a umplut cu apă. Cum am ieșit din zona liniștită, barca a căzut într-un val. La ridicare am luat o grămadă de apă. Intrasem într-un val fix cu botul. În 2 secunde am urcat pe val, și am căzut iar, același efect. Deja aveam apă la glezne, și mai venea un val. S-a simțit cum s-a lăsat barca în apă, de greutate. Simțeam cum urmează să ne ducem la fund. Barca nu mai înainta, parcă nu mai avea vlagă, apa de la picioare mai avea puțin și se unea cu cea din mare..
Ghidul a accelerat, a frânat, și s-a urcat pe valuri. Încă unul dacă ne mai lua , pleca de sub noi..
Aveam 2 ghizi, unul conducea, unul a fugit repede în spate cu o găleată.. Ce să facă și el, să scoată apa din barcă..
A durat câteva minute operațiunea. Stăteam mai mult pe loc , dar măcar se golea barca.. Valurile erau urâte taree. Noi eram pregătiți de ce e mai rău.
Ne-am aruncat repede tot ce aveam de valoare în rucsacele noastre impermeabile și plutitoare și am așteptat… Cu greu puteai să te miști, să faci orice, din cauza valurilor..
Cu barca aproape golită, a pornit distracția… la dus am venit cu 60km/h (verificată pe waze), o viteză plăcută, un drum de 20-30 minute, la întors, efectiv nu știu cât am făcut. Nu avea niciunul niciun telefon, avem câteva poze cu insta360, care a rămas la Larisa în mână. Eram atât de panicați, încât n-a mai făcut nimeni nimic. Ne izbeam atât de tare de valuri, apa ne stropea încontinuu!! Nu puteai să stai cu gura deschisă și nici cu ochii prea mult :))
Simțeam doar apa rece pe noi, vânt, căzut în gol și barile de care ne țineam. Ne țineam atât de strâns încât mie mi-a rămas vopsea pe mână. Ne așteptam la orice secundă să ne ia un val, sau să crape micuța noastră barcă. Ne durea fundu, coloana, mâinile, gâtul, tot de la izbituri. A fost ceva rău!! De murit nu știu dacă muream, dar dacă rămâneam în mijlocul oceanului, aveam vreo 10 km de înotat până la prima insulă.
Anunțam fiecare val mai mare cu vineee, mai vine unul, țineți-vă.. vreo 2 ore a durat nenorocirea asta. Starea era de … mai bine nu era :))
Noi în sinea noastră știam că nu prea avem cu msa murim, cu atâtea veste pe noi și cu rucsacele pline cu aer, dar băi, categoric nu era comod. Râdeam toți 4 de cine naiba ne-a pus să ne ducem în Filipine. Și cine să ne pună.. FETELE!
Îi mulțumim lui Dumnezeu că ambele fetele noastre au văzut acest loc minunat. Ele au ales. Eu cu Tibi n-am avut absolut nimic de comentat, totul părea mirific.
Cu cât trecea timpul, cu secunde greoaie, și pline de apă, cu atât vedeam că ne apropiem de o insulă. Eram atât de departe…. după vreo 45 de minute de calvar, a trecut și ghidul cu privirea pe la noi?
– All Good?
– All good, yes, s-o futem pe ma-ta. 🙂
Și da, am înjurat, nu ne-a zis nimeni că există riscuri reale de așa ceva :)))
ne-am apropiat de insulaaa! yay.
– We are almost here!!
– no sir, no mam, we took a detour, our island is 1 hour away. But no problem, we are safe.
– Safe e mă-ta acasă, că am văzut-o .
Iar ne-am oprit în mijlocul oceanului, iar ne-au luat valurile în primire, terminasem rezervoru de benzină. S-a făcut repede plinul cu un furtun. A intrat și apă acolo , dar ce mai contează. :))
Da… încă o oră și am văzut orașul plutitor. De acolo mai aveam 10 minute, care s-au dovedit a fi 30-50. Dar da, am ajuns!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Pămâââânt
La cazare, în camp, ne-am dat jos cum am mai putut și noi, fericiți că am scăpat. Câțiva aborigeni se uitau la noi cum aveam zâmbetul pe buze, nu știau de ce suntem așa tâmpi de fericiți. Suntem fericiți în plm că am ajuns!
I-am spus ghidului că e inconștiență ce fac, că un val dacă ne mai lua, ne duceam în jos.
– Yes, sir, you are right…!
Duce-ți-vă-n plm toți. Dobitocii pământului!
Ne-am bucurat de ultima noastră zi din Bancalan (pentru că era ultima). Este pentru prima dată când am vrut acasă, la noi, în România. Este pentru prima dată când nu am zis că ar mai fi mers un pic de concediu. Era visul meu să ajung în Asia, dar, cu această experiență, cred că nu mai vreau.
Așa că aveți grijă, mergeți cu ghizi cunoscuți, citiți review-uri pe îndelete, nu vă asumați riscuri. Acum nici fără riscuri nu se poate… Faceți o balanță..
Ne bucurăm că am fost în acest concediu, ne-a plăcut maxim, ne-a plăcut și experiența asta, te trezește un pic la viață, dar n-am mai repeta-o. Partea și mai bună e că avem ce povesti și muuulte poze. Mulțumesc de lectură, mulțumesc de lecturi! Next stop? Avem!